Protocol şi diplomaţie la 1800

23 octombrie 2019   Tema săptămînii

Orice misiune diplomatică se derulează în cadrul unui protocol „internaţional“, să-i spunem aşa, cunoscut şi respectat de toţi cei prinşi în jocurile de putere. La curţile domneşti de la Iaşi sau Bucureşti sînt primiţi viziri, paşale, ambasadori, consuli, agenţi diplomatici, prinţi. Pentru fiecare dintre ei, curtea domnească, prin intermediul postelniciei, desfăşoară un ritual cu fast sau cu mai puţin fast care îi introduce la curtea domnească şi în audienţă la domn. Femeile au şi ele parte de astfel de primiri protocolare, fie că sînt soţii ale diplomaţilor, fie că sînt doar „personalităţi“ ale epocii. Multe dintre aceste primiri protocolare sînt descrise cu lux de amănunte în rapoarte, corespondenţă diplomatică sau scrisori şi datorită faptului că ţările române reprezintă primul popas în Imperiul Otoman, oferind astfel o primă imagine despre „orientalismul“ atît de mult căutat. Mă voi opri asupra a două exemple care dau seama despre protocolul diplomatic, desfăşurat de către curtea domnească de la Bucureşti, respectiv curtea imperială de la Viena. 

La 1785, Marianne von Herbert-Rathkeal, soţia baronului Peter Philipp von Herbert-Rathkeal, internunţiul imperial (Imperiul Habsburgic) la Poartă, este primită cu mare fast la trecerea prin Bucureşti, în drumul ei de la Constantinopol spre Viena. Mihai vodă Suţu poruncea marelui comis, la 6 mai 1785, să se îngrijească de primirea baronesei von Herbert-Rathkeal. Ea urma a fi întîmpinată la Văcăreşti de „20 de seimeni cu căpitanii lor, călări, înarmaţi, de nemţii din Poartă [Poarta Curţii domneşti], iară cu zapcii lor“, în frunte numindu-se cîţiva importanţi dregători: Antonie Vilara, mare pitar, Panait Matraca, fost mare pitar, Alexandru Manu, mare comis. Doamnei i se punea la dispoziţie o caretă cu şase telegari, escortată de trei cihodari. Doar că baroneasa, obosită de drum, a refuzat să se alăture alaiului fastuos şi a preferat un pat curat unde să se odihnească. A doua zi, însă, baroneasa n-a avut scăpare şi a trebuit să intre în regulile protocolare ale vizitelor: „în ziua de 18, la ora 10 dimineaţa, marele postelnic, într-o caretă trasă de 6 cai, a venit să salute pe doamna [soţie a] internunţiului, în numele domnului şi, puţin după aceea, a venit marele comis cu un alai asemănător, ca să o salute din partea doamnei ţării, iar mai apoi a venit călare un slujbaş al Curţii, cu un cal dus de căpăstru, un cioltar bogat şi [postelnicul] a luat cu sine pe dragomanul imperial (Gian-Evangelor Timoni), pe care l-a dus la Măria Sa“. După vizitele protocolare, baroneasa primeşte „felurite dulciuri şi fructe“ trimise de la cămara doamnei. Dar protocolul nu se încheie aici. A doua zi, baronesei i se trimite careta doamnei care să o aducă la curte, în cadrul unui alai format din ostaşi ai palatului, dregători, cihodari, satîrgii, arnăuţi, toţi în ţinute de gală. La curtea domnească a fost întîmpinată de doamna ţării, Sevastiţa Suţu, de fetele ei şi de cele mai mari boieroaice, soţiile marilor dregători din sfatul domnesc, parfumată cu cele mai alese parfumuri. Doamnele s-au aşezat pe sofale, fiecare după rangul ei, într-un „chioşc foarte elegant“ unde însăşi doamna ţării a servit dulciuri şi cafele. Vizita avea să se încheie cu „obişnuitul parfum şi apă de trandafiri“, dar avea să fie urmată de trimiterea de curier cu daruri şi cu urări de sănătate. A doua zi, doamna ţării întorcea vizita baronesei: „în ziua de 19, la ora 12, a venit doamna ţării, cu mare pompă, să-i întoarcă vizita, însoţită de cele două domniţe şi de o numeroasă suită de boieroaice. Cînd a coborît din caretă, a fost primită de agent [Raicevich] şi, astfel, precedată de doi aprozi, care purtau parfumurile, a fost întîmpinată la uşa sălii [de primire] de către doamna [baroneasă], care i-a oferit locul din dreapta pe canapea, iar domniţele aveau scaune deosebite. Doamna [baroneasă] a oferit doamnei ţării dulciuri şi cafea, iar agentul le-a oferit domniţelor şi cucoanelor de seamă. După parfumuri şi apa de trandafiri a luat sfîrşit vizita“. După acest popas diplomatic, baroneasa şi a continuat drumul către Viena, oprindu-se doar atunci cînd un nou protocol diplomatic (sau nevoia de odihnă sau hrană) i-o impunea.

Nu cu mult diferit se desfăşoară protocolul de primire a marelui spătar Ienăchiţă Văcărescu la Viena (1782), unde ajunge în căutarea fiilor fugari ai domnului fanariot Alexandru Ipsilanti (1774-1782). Curtea din Viena devine scena majoră pe care dregătorul valah îşi joacă rolul de boier bogat, diplomat poliglot şi bărbat elegant. Cancelarul Wenzel Anton von Kaunitz îl introduce în atmosfera vieneză: „mă luă de mînă şi ieşim în sala de asamblée, unde era toţi ambasadorii curţilor adunaţi şi cele mai strălucite dame din Viena. Făcui cunoştinţă cu toţi şi mă întîmpinară cu libov şi cu cinste… Prinţul Kaunitz găsi pricină să-mi laude blanele de samur cu care eram îmbrăcat (căci obişnuiesc europenii să arate la acestea o simplicitate şi la oamenii acei ce-i văd întîi). Şi pe mine la această asamblée mă descinseseră damele şi de brîu, ca să-mi vază şalul“. Scenele sînt povestite de Ienăchiţă Văcărescu în a sa Istorie a prea puternicilor împăraţi otomani.

Cum stăpîneşte bine o serie de limbi, cum mînuieşte bine cuvintele, Ianache Văcărescu devine foarte repede atracţia saloanelor, petrecînd în compania cancelarului Kaunitz, marelui duce Pavel al Rusiei, ambasadorului Franţei, Louis August Le Tonnelier de Breteuil, vicecancelarului Philipp von Cobenzel, ambasadorului Spaniei, arhiducelui Maximilian. Boierul intră în logica protocolului vienez, trecînd la vizite de curtoazie şi felicitare către toţi diplomaţii străini: „m am dus pă la toţi ambasadorii dă i-am heretisit (felicitat) cu bileturi şi întorcîndu-mă la gazdă să prînzesc au venit toţi ambasadorii la mine dă m-au heretisit cu bileturi“.

După aceste vizite protocolare şi obligatorii, Ienăchiţă Văcărescu este primit în audienţă de către împăratul Iosif al II-lea. Audienţa este descrisă amănunţit de Văcărescu, impresionant fiind de palatul imperial, de „foişorul cu stîlpii de marmură ce-i ţin leii în spinare“, de „perdelele ce spînzură la baldachin dă aur lucrat“, de „cloşurile de sîrmă“, de mărgăritarele care le decorează, de gardă, de săbii, de mulţimea camerelor, de cabinet etc. Două lumi diferite se întîlnesc: Iosif al II-lea, adeptul unui ceremonial cît mai simplu, şi Ianache Văcărescu, prizonierul protocolului oriental sofisticat şi obedient. La sunetul clopoţelului, „şambelanul cu chee“ îl pofti la împărat: „…îndată să repezi şambelanul şi trase dă la perdea un cloş dă fir şi să rîdică perdeaoa şi-mi făcu semnu să întru în casă. Intrînd la uşă, văzui pă chesarul în mijlocul casei fără de capelă, în picere şi pe loc cîlcînd doi paşi am îngenuchiat turceşte şi puindu-mi capul în pămînt, vrînd să-l ridic m-am pomenit cu mîna chesarului la cap, zicîndu-mi că nu face trebuinţă de această ceremonie şi să mă ridic; şi vrînd să-i sărut mîna, au tras-o“. Protocolul oriental pus în scenă de Ianache Văcărescu devine dintr-o dată insignifiant şi mai degrabă jenant, atunci cînd Iosif al II-lea îşi retrage mîna ce urma să fie sărutată. 

În Valahia, boierii urmează protocolul oriental, sărutînd mîna domnului sau/şi poalele hainei ca o formă de respect şi de recunoaştere a ierarhiilor. Diplomat şi important dregător, Ianache Văcărescu se supune regulilor protocolare şi diplomatice pe care le cunoaşte şi le practică. Cunoscîndu-i curiozitatea şi dorinţa de informare, Ianache Văcărescu se va fi informat înainte de a pleca cu privire la ceremonialul diplomatic pe care ar trebui să-l urmeze odată ajuns în Imperiul Habsburgic. Totuşi, dregătorul valah preferă să rămînă fidel regulilor diplomatice otomane, interpretate ca o formă de respect şi supunere faţă de puterea simbolică reprezentată de persoana împăratului. Iosif al II-lea va interzice, printr-un decret imperial (1787), îngenuncherea, considerată drept „un comportament care nu este potrivit unei fiinţe umane, ci trebuie să fie rezervată doar lui Dumnezeu“.

Ceremoniile diplomatice au logica lor şi sînt respectate cu stricteţe pentru a se evita incidente, conflicte, războaie. Chiar şi atunci cînd anumite elemente din protocol par stranii sau de-a dreptul barbare… Dar despre toate acestea, poate altă dată. 

Constanța Vintilă-Ghițulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieții cotidiene în societatea românească, 1750 1860, Editura Humanitas, 2015.

Mai multe