Protestul lui Alb și Negru

La începutul lui august, cu cîteva zile înaintea protestului diasporei românești, în cealaltă parte a globului, mii de peruani băteau străzile Limei, printre gaze și ciocniri violente cu forțele de ordine, în timp ce strigau compulsiv ca oficialii corupți să părăsească aparatul de stat. Tîrziu în seară, jurnalistul Fernando Llanos a fost lovit cu pietre și sticle de apă în timp ce încerca să acopere evenimentul. Dacă urmărești filmările distribuite pe Internet, poți observa cît de tensionată este societatea peruană. „Penalii“ lor sînt zugrăviți simbolic în piață drept „șobolani“ care trebuie eradicați din viața publică, iar hash­tag-ul #QueSeVayanTodos („Să plece toți“) adună o adevărată comunitate virtuală, sătulă de scandalurile de corupție care zguduie Peru. Vorbim de o țară în care trei din ultimii patru președinți au fost implicați în cel mai mare scandal de mită din America Latină. Vorbim despre o țară în care corupția din sistemul judiciar este demonstrată prin înregistrări divulgate în presă care dezvăluie cum cinci magistrați de rang înalt negociază favoruri și mită în schimbul unor condamnări mai blînde, pentru presupuși infractori. În urma acestui scandal, toți cei cinci magistrați au demisionat din funcții sau au fost suspendați, iar ministrul Justiției, președintele Curții Supreme și președintele Consiliului Național al Magistraturii au demisionat. Oficialii peruani au declarat trei luni de stare de urgență pentru sistemul lor judiciar.

Pe cît de mare este distanța dintre Peru și România, pe atît de asemănător este pattern-ul protestelor și al luptei împotriva corupției.

Deși relativ recente, în ultimii ani putem vorbi de un adevărat fenomen la nivel global care are ca laitmotiv corupția. În studii de specialitate din străinătate, am regăsit România pe lista țărilor în care protestul și activismul anticorupție vor intra în istorie, lîngă alte țări formate în culturi și istorii cu totul diferite, precum Brazilia, Burkina Faso, Guatemala, Liban, Africa de Sud sau Coreea de Sud. Corupția s-a globalizat, își întinde tentaculele folosind aceleași tehnici și același tip de rețele peste tot în lume, iar societățile încearcă să-și dezvolte anticorpi pe măsură care să lupte împotriva ei. E o luptă încordată, trăită pe principiul „totul sau nimic“, în care nuanțele, reflexivitatea și neutralitatea nu-și mai găsesc locul.

Un capitol aparte ar trebui dedicat cîtorva țări din spațiul ex-sovietic, Georgia și Ucraina și, implicit, Rusiei, toate marcate de proteste și forme de activism civic pentru implementarea democrației, pentru a înțelege mai bine de unde provin unele mesaje ale clasei politice românești care se opun lor. Fobia pentru George Soros, de pildă, a germinat în timpul Revoluției Trandafirilor din Georgia, din 2003, care a dus la schimbarea regimulului politic, după ce alegerile au fost contestate, în urma numărătorii în paralel a voturilor de către cîteva ONG-uri americane, unele dintre ele finanțate de Fundația pentru o Societate Deschisă a miliardului George Soros. În viziunea rușilor, Revoluția Trandafirilor a avut puțin de-a face cu ideea de democrație, ci mai degrabă le-a demonstrat lor „intervenționismul american“. Rușii i-au acuzat pe americani că, prin intermediul acestor ONG-uri, ei, de fapt, ar lucra pentru schimbarea regimului politic. Fundația Soros a fost activă și în Ucraina, investind bani în ONG-uri, la fel ca în Georgia, pentru a supraveghea corectitudinea alegerilor. Într-o lume interconectată, mesajele politice curg pe principiul vaselor comunicante, iar dacă azi ele adorm într-un loc de lume, peste zece ani pot fi găsite într-o formă ușor schimbată, într-un alt loc. Mesaje asemănătoare care actualmente sînt transmise, de pildă, prin vocea unui parlamentar român ca Liviu Pleșoianu și în spațiul românesc. Obsesia Soros încă mai prinde.

Dacă acum zece ani, ca reporter de teren, era o uriașă surpriză să găsesc un român care să știe numele primarului din sectorul în care locuia sau cîteva idei despre cum guvernează partidul de la putere, lucrurile, cel puțin la nivel urban, s au schimbat. #Neamtrezit.

Activismul a început să înmugurească odată cu protestele dedicate Roșiei Montana, apoi s-a cristalizat după fiecare eveniment mai tensionat ce a marcat scena publică. Tragedia Colectiv a fost momentul de deșteptare civică a românilor, iar peste cîteva luni a fost atinsă și starea de maturitate, după celebra OUG 13. Mulți protestatari, care și-au făcut un obicei din a ieși duminică de duminică în Piața Victoriei, mi-au spus că, pînă la momentul Colectiv, au fost complet deconectați de viața politică. Reacția a fost una de recuperare galopantă. La scurt timp, au început să se organizeze în comunitatea #Rezist și sînt cu ochii cît cepele pe orice mesaje ale politicienilor care vizează Justiția. Unii trăiesc această formă de deșteptare civică ca pe o a doua revoluție, după ce elita cu orientare occidentală, postdecembristă, s-a simțit învinsă în lupta cu neocomuniștii adaptați tranziției, veșnicii învingători. Deși au trecut atîția ani de la Revoluție, în percepția publică procesul de modernizare a țării nu s-a terminat deloc, iar Piața Victoriei a devenit ultimul simbol reformist al societății.

La fel ca în Brazilia (2015-2016), Guatemala sau Coreea de Sud, șocați de amploarea cazurilor de corupție în care au fost implicați politicieni care dețineau cele mai importante funcții în stat, activiștii români au avut combustia necesară pentru a protesta în piață săptămînal, timp de cîteva luni sau de cîte ori era nevoie. Asta a determinat Coaliția ­PSD-ALDE să renunțe la niște decizii care ar fi încetinit sau îngreunat lupta împotriva corupției. În schimb, odată cu permanentizarea lor, protestele au generat și efecte negative.

A apărut o simplificare a mesajelor de-a dreptul nocivă, atunci cînd vorbim de un sistem de justiție care, în realitate, reprezintă o balanță între drepturi, libertățile omului și restrîngerea lor, decisă de un judecător, în baza probelor. Simplificarea de mesaj este justificată din perspectiva comunicării – cu cît un mesaj este mai simplu, cu atît este mai ușor de receptat de către cetățean –, însă în plan real se creează un fond nerealist de așteptare și tensiune la nivelul societății. Justiția din stradă este profund diferită față de Justiția pe care am întîlnit-o în dezbaterile organizate de magistrați, în care se discută în mod aplicat despre criteriile pe care e obligatoriu să le îndeplinească acest curent justițiar.

Chiar dacă azi ieșim în stradă, nu putem scăpa de „penali“ cît ai bate din palme, oricît de mult ne-am dori, pentru că asta ar contrazice chiar principiile statului de drept, pentru care milităm. Selecția clasei politice se face în principal la vot, altfel transformi DNA într-un instrument de reglare a scenei politice, ceea ce nu este permis într-o democrație matură.

Un alt efect negativ al acestor forme de civism, transmise în spațiul public, în special prin social media, este polarizarea excesivă a societății. Lucru imputabil și presei mainstream, controlată de regimul autoritarist al lui Liviu Dragnea. Trăim în secolul lui Alb și Negru, dacă nu gîndești ca mine ești împotriva mea. Nu mică mi-a fost mirarea cînd o fostă colegă de școală, pe a cărei integritate aș paria oricînd, m-a întrebat, pe un ton de dezamăgire, ce am căutat în Piața Victoriei. La fel, trebuie să recunosc că m-aș gîndi de două ori înainte să mă confesez unui amic protestatar că oricînd aș ieși la bere cu un tînăr pesedist ca să ascult și argumentele lui. Neutralitatea sau detașarea au devenit dovezi de deviaționism, ca în încrîncenatele lupte ideologice.

Deși trăim în aceeași lume și poate avem probleme identice, am ajuns să percepem realitatea numai de pe poziții antagonice. Sau, altfel spus, după cum profețea Walter Lippmann încă din 1921, în Public Opinion: „Trăim în aceeași lume, dar simțim în lumi diferite“.

Protestele au dus și la o confuzie sau încălecare de roluri: jurnalistul nu mai este doar jurnalist, și-a asumat și o latură civică, oengistul nu mai joacă cartea apoliticului, a devenit un adevărat purtător de mesaje politice, iar intelectualul își asumă simpatiile și antipatiile politice fără să mai încerce măcar o analiză neutră a întregului tablou politic.

Dacă tragem linie, cum evaluăm noul actor de pe scena publică? În țări în care puterea politică o virează spre autoritarism, așa cum procedează și regimul lui Liviu Dragnea, protestul este văzut ca o armă a democrației. În fond, revendicările pieței se referă la integritate, cinste, decență și grijă în gestionarea banului public. Faptul că aceste mișcări de stradă dezvoltă și efecte negative sau excese de interpretare era, cumva, inevitabil. Sper ca, la nivel de societate, să nu ne pierdem înțelepciunea și răbdarea ca să le putem discuta în mod așezat și diminua și pe acestea. 

Sidonia Bogdan este jurnalistă freelancer.

Foto: Andrei Ivan, proteste Bucureşti, februarie 2017