Protestul în era 2.0
Cum a ajuns să lupte în stradă anonimul de pe net şi cum au ajuns reţelele sociale, în numai o jumătate de an, din instrumente ale libertăţii, unelte ale groazei.
„The medium is the message.“ Marshall McLuhan se dovedeşte cu adevărat profetic abia acum, cînd viziunea sa e probată de un mediu de comunicare care nu exista în ’67, momentul publicării cărţii al cărei titlu avea să fie citat cu religiozitate de critica media, de atunci încoace. Reţelele sociale sînt azi mediul, iar mesajul este, clar şi limpede: „Protest!“. Ceea ce părea, după evenimentele din 2009 de la Chişinău, doar o găselniţă exaltată a unor „media geeks“ se dovedeşte o intuiţie salutară în 2011.
Sigur că – şi aici argumentul istoriei e unul forte – nu Internetul a inventat protestele sau revoluţiile, dar cursul evenimentelor din lumea arabă şi reacţia precipitată a unora dintre regimuri de a bloca accesul la Internet sau la reţelele sociale confirmă, pe de o parte, fenomenalul potenţial de coagulare pe care Facebook şi Twitter îl generează, iar pe de altă parte forţa de multiplicare a mesajului. Şi mai statuează rolul reţelelor sociale ca platforme de pregătire logistică, funcţională, platforme pe care forţei coercitive a statului îi e momentan peste mînă să se manifeste eficient. Căci ceea ce în Republica Moldova fusese mai degrabă un instrument de instigare la revoltă şi de mediatizare a ei în exterior, în cazul ţărilor din nordul Africii devenise, datorită şi popularităţii exponenţiale pe care Facebook şi Twitter au obţinut-o între timp, adevăratul cartier general al mulţimilor nemulţumite. La fel avea să se întîmple, ulterior, şi în timpul violentelor proteste care au zguduit Londra vara aceasta, pornite în jurul unei pagini de Facebook şi apoi pregătite, în faza incipientă, prin mesaje pe Twitter.
Sub impactul emoţional al momentului, rolul jucat de reţelele sociale în mişcările de protest ale lui 2011 se prea poate să fie exagerat, măcar prin supraexpunere. Devenite mai întîi victime ale sistemelor politice din nordul Africii, pentru ca apoi să fie confirmate drept platforme logistice demne de luat în seamă, extrem de greu de intuit şi de combătut, chiar de către poliţia britanică, Facebook şi Twitter şi-au cîştigat deja partea lor de „revoluţie“. Dar altceva este cu adevărat nou. Văzut ca un duşman al autorităţii şi împiedicat să se manifeste în mediul lui natural, omul de pe net a devenit omul momentului. Cîrtitorul de serviciu de pe site-urile marilor ziare, omul ascuns în spatele lui „Anonymous said…“ sau în spatele unui „nickname“, al unei identităţi false, omul incapabil să-şi asume sub nume propriu nici măcar locuri comune, frustratul care umple forumurile cu expozeuri interminabile ce nu interesează pe nimeni, fricosul, sociopatul, bloggeraşul căruia Internetul i-a dat şansa de a deveni „patronul“ propriului său ziar online, unde o să le arate el jurnaliştilor cum stă treaba, liceanul inadaptat dependent de gadget-urile de ultimă oră, omul de pe net a devenit spaima dictatorilor.
Indubitabil, ceva s-a schimbat esenţial în „profilul“ omului de pe net, iar de acest lucru nu e deloc străină evoluţia reţelelor sociale dinspre zona comunicării personale – Yahoo! Messenger – sau cea a comunicării superficiale – hi5 –, înspre sfera publică, bazată pe un auditoriu mai consistent şi mai bine targetat – Facebook, Twitter – sau înspre sfera profesională – LinkedIn. Prin fundamentarea cercului de prieteni ca nucleu al reţelei, Facebook a revoluţionat comunitatea online: l-a motivat pe user, pe „Anonymous“, să-şi asume, să-şi devoaleze identitatea. Iar prin sistemul de „sharing“, de împărtăşire a informaţiilor de orice fel cu prietenii, şi prin cel de confirmări cu „like“-uri, l-a provocat să-şi facă publice identitatea şi opţiunile. Pui pe Facebook o poză bună sau o replică isteaţă, faci o recomandare utilă, zeci de prieteni îţi confirmă că le place şi sar să te felicite. Aşa a cîştigat „Anonymous“ încredere în sine însuşi. Tot mai mulţi au început să simtă relevanţa asumării propriei identităţi. Principalele site-uri de ştiri au simţit imediat asta şi condiţionează posibilitatea postării de comentarii de logarea şi autentificarea prin indentitatea de Facebook, lucru care a dus la o vizibilă evoluţie a nivelului de discurs din subsolul articolelor postate de jurnalişti. Însă de aici pînă la o riguroasă conştiinţă civică e încă drum lung. Iar protestele de la Londra, care au folosit, la rîndu-le, din plin, forţa de motorizare online, au demonstrat cu prisosinţă acest lucru. Entuziasmată de rolul binefăcător al Internetului în doborîrea regimurilor dictatoriale din Africa, lumea occidentală avea să cunoască şi faţa hidoasă a reţelizării şi a noilor tehnologii. Sub imperiul fricii, nu puţine au fost vocile care au cerut, în Marea Britanie (două treimi din populaţia adultă, conform unui sondaj citat de The Guardian), blocarea accesului la reţelele sociale pentru a uşura intervenţia forţelor de ordine, incapabile să ţină pasul cu dinamica online, via Blackberry cel mai adesea, a protestatarilor.
Celebrate ca spaţiu al libertăţii prin excelenţă şi aureolate de succesul fulminant al protestelor antidictatoriale, social media au ajuns să fie văzute peste noapte, cu o viteză specifică tocmai comunicării online, drept o ameninţare pentru mulţi cetăţeni din ţările civilizate. Fanaticii drepturilor civile au intrat deja în fibrilaţie. De unde ajunsese la 2.0, inepuizabila iluzie a libertăţii de expresie riscă să o ia din nou de la 0. Pe de altă parte, temerile celeilalte părţi sînt şi ele justificate: nicicînd nu a fost mai simplu să porneşti masele la revoltă: un „user“, o parolă şi 140 de caractere. De restul se ocupă „reţeaua“: „the medium is the message“.
Ciprian Rus este jurnalist specializat în mediul online.