Prostia românească

21 ianuarie 2010   Tema săptămînii

Povestea preferată a fetiţei mele de patru ani este „Prostia omenească“ (nu numai pentru valoarea educativă, cît mai ales pentru deliciile lingvistice. În ce poveste pentru copii din ziua de azi se mai întîlnesc expresii savuroase, precum „Ce v-a găsit să bociţi, făi proastelor?“). De cînd cu povestea lui Creangă, Clara a început să recunoască la tot pasul, în micul ei univers, situaţii pe care nu se sfieşte să le încadreze hotărîtă în categoria „prostiei omeneşti“. I-a atras atenţia chiar educatoarei de la grădiniţă, cînd aceasta a recunoscut că a făcut o greşeală pentru că nu s-a gîndit prea mult: „Păi, vedeţi, doamnă, asta înseamnă prostia omenească: să nu gîndeşti!“.

Cînd va mai creşte, Clara va afla probabil că mai există o categorie specială de prostie omenească, şi anume cea cu rădăcini bine înfipte în spiritul mioritic, un soi de prostie care aspiră în secret la un next level existenţial, la acea stare de graţie inefabilă şi înălţătoare numită „şmecherie“. Şmecheria nu este rezervată muritorilor de rînd, ci numai celor iniţiaţi, cărora „le merge mintea“, dar nu pe căile bătute, ci pe drumurile lăturalnice, pe scurtăturile secrete care duc direct în paradisul succesului, în care alţii muncesc o viaţă întreagă ca să ajungă. Din fericire (sau din nefericire), pe aceste scurtături o poate apuca oricine, indiferent de nivelul IQ-ului, cu rezultate de multe ori de-a dreptul dramatice sau absurde.

Povestea care urmează este una reală, din zilele noastre, dar ar putea figura cu succes ca episod ce ilustrează „prostia omenească“ a lui Creangă. Într-o bună dimineaţă, angajaţii unei mici sucursale bancare din centrul Bucureştiului au ajuns la serviciu şi-au constatat că nu le mai merg calculatoarele. Au butonat o vreme fără rezultat, au bombănit şi-au dat vina pe sistemul informatic care obişnuia să le joace mai mereu feste, iar în cele din urmă, la sugestia „tipului de la IT“, au coborît la subsol, în încăperea unde se afla server-ul, pentru a verifica dacă nu cumva e ceva în neregulă. Ceva era într-adevăr în neregulă: lipsea partea cea mai importantă, adică exact hard-disk-ul server-ului. Ca şi cum dintr-un organism viu ar dispărea, deodată, inima. Pentru că lucrurile le depăşeau deja competenţele, angajaţilor băncii nu le-a mai rămas decît să aştepte, cuminţi, venirea poliţiei.

Să derulăm un pic filmul evenimentelor şi să privim din alt unghi. Orice sucursală bancară se află, pe timpul nopţii, în grija unui agent de pază. Agentul de pază (a cărui misiune era de a împiedica un eventual hold-up bancar ca-n filme, cu mascaţi înarmaţi cu kalaşnikoave) era, în cazul nostru, un bătrînel trecut de şaizeci de ani, cu o constituţie fizică destul de fragilă şi o privire blajină, uşor mioapă, în care se puteau citi numai intenţii bune. Cum se plictisea noapte de noapte la locul de muncă şi nici salariul nu era cine ştie ce, agentul de pază s-a gîndit că nu i-ar strica nişte bani în plus, făcîndu-şi socoteala că oricum nimeni nu s-ar prinde de lipsa unuia dintre „calculatoarele alea de la subsol, la care nu umblă nimeni niciodată“. Aşa că a vorbit cu unul dintre băieţii de la el de la bloc, care, simţind şi el că e „rost de o combinaţie“, i-a promis 80 de lei (pe vremea aceea, 800.000 de lei vechi) pentru un hard-disk. Desigur, schimbul a avut loc chiar în faţa sediului băncii, deasupra căruia se afla – chiar şi un copil ştie! – o ditamai camera de luat vederi. Camera a înregistrat foarte clar o scenă care nu lasă loc nici unei alte interpretări: agentul de pază oferindu-i unui puşti un pachet învelit într-o plasă de la Billa (e posibil să fi fost Carrefour…) şi primind în schimb nişte bani.

În aceste condiţii, Poliţiei nu i-a trebuit mai mult de cîteva ore ca să dea de urma agentului de pază şi a băiatului de cartier la care se afla hard-disk-ul server-ului bancar. Desigur, în tot acest timp, angajaţii se dăduseră de ceasul morţii pentru că pe hard-disk-ul cu pricina se afla toată baza de date a băncii. Informaţii preţioase pe care o minte strălucită de hacker le-ar fi putut folosi în scopuri diabolice, fraudînd în dreapta şi-n stînga. Din fericire însă pentru bancă, băiatul de cartier nu era vreun geniu informatic şi habar n-avea pe ce comoară pusese, din întîmplare, mîna.

Nepricepînd nimic din milioanele de cifre care i se scurgeau prin faţa ochilor pe ecran, n-a stat pe gînduri şi a şters tot ce se afla pe hard-disk. Motivul pe care l-a prezentat cu nonşalanţă Poliţiei a fost unul foarte simplu (un motiv, aş adăuga, înduioşător de sincer): avusese nevoie de un hard-disk mai mare, pentru că la el pe calculator nu mai avea spaţiu să-şi ţină manelele. Iar lui, unu’, îi plăceau tare mult manelele… Aşa că s-a bucurat ca un copil de acest upgrade de memorie. În sfîrşit, dragii lui de Guţă, Minune, Salam şi Fermecătoru’ se puteau lăfăi în voie în sutele de giga unde altădată se înghesuiseră numere de conturi şi de carduri! Băiatul nu minţise deloc: atunci cînd specialiştii IT ai băncii au încercat să descopere, pe hard-disk-ul recuperat de Poliţie, măcar o urmă a bazei lor de date, nu au găsit nimic altceva decît un izvor nesecat de manele. Zeci şi sute de giga pline cu manele. Un paradis al manelelor de proporţii cosmice.

Agentul de pază a fost, evident, dat afară, iar angajaţii băncii au primit sarcina de a-şi face în fiecare seară, după terminarea programului, cîte un back-up al bazei de date. În ceea ce-l priveşte pe băiatul de cartier, e de presupus că ascultă în continuare manele şi visează la cel mai mare hard-disk din lume…
 

Mai multe