Prostia academică

Spunem prostii, facem prostii, ne purtăm prosteşte, prostim şi sîntem prostiţi; ne uităm ca proştii, rîdem ca proştii, ascultăm ca proştii, bem ca proştii şi, mai ales, votăm ca proştii. Dormim prost, mîncăm prost, respirăm prost, gîndim prost, iubim prost. Prostia e la ea acasă în viaţa noastră, indiferent cît de deştepţi (credem că) sîntem. Ba mai mult, se poate spune că marile prostii sînt ale oamenilor deştepţi. Vorba aceea: unde-i minte multă e şi prostie pe măsură.

Deşteptăciunea şi, implicit, prostia sînt relative şi contextuale. Faptele şi vorbele noastre pot fi inteligente într-un anumit context, după cum aceleaşi fapte şi vorbe pot fi cît se poate de stupide în alt context. Spre exemplu, închipuiţi-vă cum sună o declaraţie de dragoste la o înmormîntare sau o despărţire patetică făcută într-un mall. E o prostie să încercăm să-i vorbim în citate pompoase din latină meşterului care ne repară chiuveta sau să încercăm să explicăm la piaţă argumentul indispensabilităţii matematicii pentru ştiinţă unei bătrîne gîrbovite de la care cumpărăm o legătură de leuştean. Prostia nu ţine de fapta în sine şi nici nu e o caracteristică intrinsecă a unor expresii. Nu, prostia e o problemă de inadecvare, de ce facem şi spunem (fără rost) într-un anumit cadru. Prostia e relativă la un anumit sistem de referinţă. Dacă cele de mai sus le facem, de exemplu, la un curs, e în regulă. Altfel, e o problemă şi riscăm să picăm de proşti. Pe de altă parte, s-ar putea ca instalatorul şi bătrînica să fie totuşi impresionaţi de „ce bine le zice, maică“ şi să ne creadă deştepţi. E şi asta e o prostie. E o mare prostie să crezi că, dacă ţi se livrează o bolboroseală pedantă, plină de citate şi expresii complicate, ea e cu siguranţă măsura unei minţi alese. Din contra, cum spuneam, prostia e caracterizată prin inadecvare şi e o dovadă de prostie să crezi altceva. În definitiv, e simplu: dacă cineva e deştept, vorbeşte pe limba ta. Ba mai mult, cei care în genere abuzează de citate şi/sau se ascund după cuvinte pompoase şi ermetice sînt, de obicei, cît se poate de proşti. Proşti erudiţi, proşti citiţi, dar tot proşti rămîn.

Prostul e conservator, omogen, rigid, constant, predictibil, blocat în formalism şi formalităţi. Prostul îşi e suficient lui însuşi şi de aceea e fericit. E bine instalat în el şi în lumea lui şi e foarte mulţumit de ceea ce este, face şi spune. E irelevant şi inadecvat, deoarece afişează şi susţine aceleaşi idei (puţine şi fixe) peste tot. Prostul e ideologul prin excelenţă, el vrea să schimbe lumea după ideile lui precare şi să taie sau să lungească tot ce nu e făcut pe acelaşi calapod. Prostul umblă cu şabloane şi ne invită pe toţi să dormim pe acest pat a lui Procust ideatic.

Cum spuneam, prostul e formal şi se ascunde după formalism şi formalităţi. Dacă, de exemplu, lansezi o invitaţie colectivă de genul: „Mîine e ziua mea, hai, veniţi la mine să bem ceva“, prostul e fudul şi nu vine, pentru că nu l-ai invitat cum se cuvine. Ba mai mult, dacă îi chemi pe fiecare în parte să vină să te ajute colegial cu ceva, prostul nu vine, căci o să zică că l-ai chemat doar pe el. Prostul îşi are orgoliile lui şi, de cele mai multe ori, acestea sînt hrănite din plin de pleiada de titluri, distincţii, premii şi medalii cu care se afişează ostentativ şi pe care le colecţionează cu ardoare. Are nevoie de toate acestea ca de aer şi trăieşte pentru şi prin ele, căci ele sînt paravanul după care îşi ascunde inepţia şi incompetenţa, după cum ele sînt pentru el elementul ultim de consacrare şi validare socială.

Prostul este o mare formă fără fond şi este aşa pentru că este lipsit de substanţă şi creativitate. Are nevoie de aceste consacrări exterioare, pentru că nu-şi vede vidul interior şi atunci se hrăneşte exclusiv cu părerea altora. Trăieşte eminamente prin citări şi este prin excelenţă cantitativ. Publică mult şi (bineînţeles) prost. Prostul este cel care întreabă inevitabil la o teză de doctorat cîte pagini a avut, este cel care are bibliografii interminabile şi inadecvate şi care se laudă că tocmai a scris o carte de 700 de pagini. Trăieşte prin citate şi cel mai mult îi place stilul copy/paste. Nu înţelege ce este rău, în definitiv, în a copia, el fiind însuşi încropit din fragmente scrise de alţii. Iată cîteva tipuri de proşti universitari:

Prostul enciclopedic: „ştie“ enorm de mult şi din multe domenii. E plin de informaţii şi date şi orice fapt cotidian nu este pentru el decît un pretext ca să-şi etaleze vastele cunoştinţe, să spună poveţe, să arate cît este de înţelept, cum se fac lucrurile şi care e tîlcul ascuns al universului. E sfătos şi, dacă îi spui că plouă, te alegi cu istoria meteorologiei, iar dacă îi întinzi un pahar de vin te şi umple cu citate gen in vino veritas sau un pahar de vin te scapă de chin. Mai rău, dacă îi spui că te duci la toaletă pentru că ai o urgenţă, te mai reţine un pic, apucîndu‑te prieteneşte de braţ ca să-ţi mai spună ceva „important“ şi „arzător“.

Prostul poleit. Acesta vorbeşte mult, cu expresii pedante, şi sare cu nonşalanţă de la una la alta, face conexiuni nebănuite, toate după cum îl poartă citatele. Urăşte să fie întrerupt sau să discute cu adevărat şi de aceea nici nu-ţi lasă posibilitatea de a-l întrerupe şi analiza cu adevărat ceva. El ştie, tu doar ai privilegiul să afli de la el despre cum stă treaba. E un clovn simpatic, lipsit de substanţă, ce se crede rege şi se poartă ca atare.

Prostul şef. Adoră şedinţele în care el prezidează formal ceva – comitet, consiliu sau orice fel de adunare în care lumea îl ascultă, fie şi formal. Se dă în vînt după formalisme, vrea ca totul să (de)curgă cît mai formal. Şedinţa e de formă oricum, nu vrea probleme şi de cele mai multe ori le evită pasîndu-le la alte comisii şi comitete în virtutea unor reglementări formale pe care le invocă cu abilitate.

Prostul şmecher. Acesta este „băiatul deştept“ de prin universităţi sau institute de cercetare, descurcăreţ şi prezentabil, care rezolvă orice oricînd, mai puţin probleme de cercetare academică. El e isteţ, fără să fie inteligent. Nu are anvergură şi, de fapt, nu dă doi bani pe predare sau cercetare. Dar cu toate astea se „descurcă“ şi e băgat în multe proiecte de cercetare şi, dacă nu eşti atent, îţi pare că are un CV impresionant: multe conferinţe, publicaţii, titluri, responsabilităţi… etc. Din păcate, tot cantitativul şi formalul îl definesc, şi marea lui „calitate“ este că e foarte abil în a-i prosti pe alţii.

Prostul guraliv. Aceasta este o specie care ne populează din plin spaţiul academic şi care se distinge prin cantitatea de cuvinte debitate. Te copleşeşte prin ce spune în sensul în care ţipă efectiv, vorbeşte mult şi incoerent şi nu te lasă cu nici un preţ să spui ceva. Te ţine acolo hipnotic, prins în nebunia lui, căci da, de cele mai multe ori astfel de personaje sînt chiar nebune, nu doar ne-bune; formal, ţi se spune că nu ai ce să le faci. Acesta e un sistem prost, căci în definitiv prostul e un impostor şi naşte la rîndul său impostură, iar prostia academică e cu atît mai nocivă, cu cît aceşti parveniţi sînt luaţi drept model. Universitarii sînt şi trebuie să fie un model în calitatea lor de profesori, deci cu atît mai mult trebuie să eliminăm sau măcar să izolăm prostia universitară, deoarece e molipsitoare şi nu poate naşte decît prostie.

Atenţie, cînd vorbim de prostia academică nu vorbim de oameni tîmpi; nu, din contra, vorbim de oameni abili, poate chiar deştepţi, dar care îşi croiesc cariera cumva mai mult prin salturi administrative, făcînd tot felul de trocuri şi mişmaşuri ca să ajungă la putere. Putere înseamnă să coordoneze ceva: comisie, comitet, departament, facultate, universitate, minister, doctorat etc. Marca prostiei lor este formalul şi cantitativul. Totul (ședinţe, documente, rapoarte…) este de formă şi se bazează pe o analiză strict cantitativă: X are cinci cărţi (nu contează că sînt maculatură pură), Y a participat la zece conferinţe internaţionale (nu contează că ele au fost organizate în camera de alături cu doi-trei profesori din ţările vecine, Z are 15 articole indexate ISI (nu contează că sînt în reviste inadecvate şi, de fapt, binecunoscute că sînt tipărite contra cost). Toate aceste prostii îl califică în ochii lor pe X, Y sau Z să obţină ceva: un post, un titlu, o mică sinecură academică sau să aibă dreptul de a conduce doctorate sau instituţii de învăţămînt superior. Formalul şi cantitativul sînt marca prostiei lor şi doar la asta sînt sensibili.

Singura noastră şansă este dez-prostirea naţională. Degeaba avem soldaţi mulţi dacă ei sînt prost instruiţi şi prost echipaţi. Prostia ne vizează pe toti şi da, prostia e o ameninţare naţională. Prostia nu doare, dar ne afectează pe toţi şi suferă o ţară întreagă din cauza ei. Nu e cazul să devin patetic, asta fiind în fond tot o prostie, dar cred că e cazul să scăpăm de impostura cantitativului şi formalului, să scăpăm de proşti şi să nu ne mai lăsăm prostiţi de aceştia.

Sorin Costreie este lector dr. la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.