Prost să fii, noroc de guvernare să ai
Prostia este inadecvare, cel puțin cînd o raportezi la scop și mijloace. Ești prost dacă ratezi ținta, ești la fel de prost dacă îți dai cu stîngu-n dreptu’ încercînd să nimerești ținta. Veți spune că există și obstacole de netrecut care te pot împiedica să atingi un obiectiv și că nu doar prostia te descalifică din cursă. Și ați avea dreptate. Dar noi nu despre greșelile forțate de adversar vom vorbi, ci despre cele neforțate (decît de propriile limite – de caracter, neuronale sau volitive).
Dacă aceasta este, pe scurt, definiția obiectului de studiu, vom putea conchide destul de repede că, în politica românească de după 1990, proști au fost doar cei care și-au propus și altceva decît raptul.
Să explicăm. Și să începem, cronologic, cu primele două mandate iliesciene din perioada 1990-1996. În primii șase ani de post-ceaușism, ex-comuniștii conduși de Ion Iliescu au consolidat puterea unei cleptocrații constituite integral din foști nomenclaturiști PCR. Secondat de la Palatul Victoria ba de idolul în pulover de la APACA, Petre Roman, ba de Hagi al finanțelor, Nicolae Văcăroiu, fostul tovarăș de la Editura Tehnică a fost aproape să ducă România în era trocului, la pachet cu colega de suferință de peste Dunăre, Bulgaria, care schimba castraveții pe cartofi și gogonelele pe mălai pentru supraviețuire.
Între 1992 și 1994, foștii comuniști ceaușiști au permis existența infamiei numite Caritas, schema Ponzi care a ruinat mii de oameni. Celebrele falimente ale Bankcoop (îngropată oficial în mandatul CDR, în 1999, dar ucisă încă de la începutul anilor ʼ90) și Bancorex au fost tot opera regimului iliescian.
„Privatizarea” în masă, prin cupoane primite de angajați, nu a făcut decît să amîne, uneori cu efecte fatale, investițiile necesare în fabricile și uzinele comuniste, dar a crescut o clasă nouă de profitori. În aceasta intrau, pe de o parte, „patronii” care beneficiaseră de ieftinele cupoane ale muncitorilor debusolați și, pe de altă parte, hienele de serviciu care vînduseră mii de tone de bunuri, echipamente, utilaje și terenuri ale foștilor coloși industriali ai Epocii de Aur. Această strategie poartă tot marca guvernărilor președintelui care făcea să răsară soarele cu apariția sa.
Mărturii ale unui Petre Roman sau Theodor Stolojan, actori politici ai vremii, așa cum au fost îndosariate de presa ultimelor trei decenii, te pot face să crezi că la originea acestei crime economice din primii ani de după ʼ90 a stat ignoranța proaspetei democrații. Sau prostia, ca să rămînem în chestiunea pe care o dezbatem. Însă, măi, animalule, noi știm că, pentru tovarășul Ion Iliescu, proprietatea privată era un moft, iar noii îmbogățiți ai veșnicelor meandre ale concretului erau nu doar tolerați, ci mîngîiați pe cap: constituiau, împreună cu foștii securiști, noul ecosistem care se voia doar un ceaușism cu față umană.
Așadar, efectele perestroikăi iliesciene nu au fost nicidecum rezultatul prostiei, ci chiar scopul propus al regimului: controlul unei societăți ieșite dintr-un fenomen Pitești la scară națională și care se voia liberă. Dar care era ținută în lanțurile cinice ale sărăciei, disperării, lipsei de orizont, dezamăgirii, ratării. Totul, în noua lume democratică în care oamenii își pierdeau slujbele, casele și orice urmă de sens.
Certificatul de naștere al prostiei politice în România de după ʼ89 este datat 1996. Ca de multe ori după aceea (2004, 2008, 2020?), o alianță politică de guvernare a dat noi sensuri și exemplificări prostiei de la vîrful statului. Probabil că diamantul coroanei pe care a purtat-o Convenția Democratică din România a fost finala prezidențială din toamna lui 2000: între ex-tovarășul Ion Iliescu și extremistul Corneliu Vadim Tudor, crescut uluitor în preferințele electorale pe fondul eșecului total al partidelor care formau CDR de a ridica țara din prăpastia în care o lăsase PDSR. Au rămas pînă azi în folclorul istoriei recente glumele referitoare la cei 15.000 de specialiști ai Convenției, unghiuța premierului Radu Vasile, o nouă mineriadă (care a ridiculizat forțele de ordine), scandalul de corupție „Țigareta 2” în care era implicat fiul președintelui Emil Constantinescu.
Puțini își amintesc că tot atunci au fost puse bazele incredibilului jaf de la Porțile de Fier, printr-o „retehnologizare” decisă de Călin Popescu Tăriceanu, în calitate de ministru al Industriilor. Un demers care a fost completat de inventarea, între 2000 și 2004, a „băieților deștepți” ai contractelor de energie luată ieftin de la Hidroelectrica și de la alte companii de stat și revîndută la prețuri de multe ori mai mari prin doar un SRL cu un fax și o secretară.
E la fel de adevărat că guvernarea CDR a fost înțesată de foști nomenclaturiști, de ex-securiști și de întregi herghelii troiene care au sabotat efortul partidelor de coaliție, dar aerul general era că instituțiile erau conduse de amatori în cel mai bun caz entuziaști. I-am intervievat acum vreun an, pentru o investigație referitoare la preluarea rafinăriei Petrotel de către Lukoil, pe Victor Ciorbea și Ilie Șerbănescu. Primul mi s-a prezentat ca un soi de salvator al patriei în mandatul de premier, al doilea a povestit un episod ridicol: primise un portofoliu al reformei în Guvern, dar nu avea nici măcar buget, ci doar un birou și o secretară.
Prostia în guvernarea Convenției Democratice din România a fost stelară. Și mai rău decît că a ratat patru ani de administrare eficientă este că a cimentat o rivalitate politică cu efecte devastatoare: cea dintre Traian Băsescu și PNL. Primul episod post-CDR al acestui conflict politic a fost ieșirea de la guvernare, în primăvara lui 2007, a PD, ceea ce a dus la întărirea relației dintre PNL-ul condus de Tăriceanu și PSD, partid care i-a sprijinit parlamentar pe liberali, deveniți minoritari.
A fost doar preambulul constituirii unei alianțe oficializate între cele două partide, PNL și PSD, care a preluat puterea la începutul lui mai 2012: USL (Uniunea Social-Liberală). Iar USL 2.0., adică alianța dintre PSD-ul lui Liviu Dragnea și ALDE condus de Tăriceanu, cîștigătoare zdrobitor la parlamentarele din 2016, a dus nivelul politicii de stat din România atît de jos încît Bucureștiul ajunsese să fie tratat la Bruxelles drept subiect de sancțiuni dure, se invoca inclusiv articolut 7 din Tratatul UE, care duce la suspendarea dreptului de vot al unei țări.
În ce a constat, așadar, prostia politică cea mai relevantă din ultimul deceniu românesc? În amestecul doctrinar toxic care a permis atît apariția USL, cît și a alianței dintre PSD-Dragnea și ALDE-Tăriceanu. Principalele consecințe ale mandatului USL au fost, pe de o parte, creșterea masivă a influenței economice și strategice a Chinei în România (cu Ponta premier, România i-a promis Chinei cedarea reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă, lucrări de infrastructură și dezvoltarea rețelei 5G) și, pe de alta, transformarea lui Liviu Dragnea într-un jucător politic național foarte puternic. Această a doua consecință a dus și la catastrofa guvernării PSD-ALDE dintre 2016 și 2019, cu două mărci inconfundabile: un discurs antieuropean agresiv și un asalt feroce împotriva Justiției, menit să-l salveze pe Liviu Dragnea de pușcărie.
Și așa închidem cercul: pot fi acuzați Ponta și Dragnea de prostie? Dimpotrivă: ambii s-au folosit cu șiretenie de slăbiciunile politice ale adversarilor doctrinari pentru a-i coopta în proiecte politice care nu doar să folosească intereselor de jaf ale celor doi șefi ai PSD, dar să și discrediteze liberalismul, atîta cît era.
Distribuirea stupizeniei între corifeii dreptei, singurii care trebuie să și-o asume, se va discuta la nesfîrșit: unii vor arăta cu degetul spre un Băsescu însetat de putere care trebuia oprit, fie și printr-o alianță cu PSD, alții vor indica niște liberali slabi de înger și frustrați din cauza succesului unui marinar charismatic.
Ne putem întreba, la nici un an și jumătate de la dispariția naturală a alianței PSD-ALDE, printre scandaluri mai mici și mai mari în coalița de guvernare PNL – USR-PLUS – UDMR, dacă vom apuca să discutăm despre adecvarea la scopuri și mijloace a noii majorități. Dar, pentru asta, ar trebui să înțelegem, mai întîi, care sînt scopurile, dincolo de lozinci.
Cătălin Prisacariu este jurnalist, redactor-șef adjunct la Newsweek România.