Propaganda, optimismul şi coasa din cui

2 iunie 2007   Tema săptămînii

Oamenii... stau. Pe băncuţele din faţa porţii, pe iarbă sau sprijinind zidurile caselor. Te privesc curioşi, dar nu îndrăznesc să intre în vorbă cu tine. După ce faci trei paşi, prind curaj şi - de parcă s-ar fi vorbit între ei - îţi dau ziua bună în cor, cu o întrebare: "Aţi venit la dom’ primar, nu? Poimîine sînt alegeri... pesemne că sînteţi cu propaganda, aşa-i? Aaa, sînteţi cu UE! Păi să vă zic eu cum stă treaba. Stă prost, dar astăzi sînt foarte fericit... este ziua mea onomastică aşa că iubesc pe toată lumea. Pe dvs. şi pe UE, deşi nu-mi dă nimic...", îmi spune Cornel Canea (55 de ani). "Eu am fost un elev bun. Directoarea mereu mă certa la ore şi îmi spunea ŤDa’ ce tot citeşti tu pe sub bancă, măi, Cornele? Ce atîta sinus şi cosinus!». Acum... sînt un beţiv sărac, dar mai muncesc pe la oameni. Şi trăiesc din ajutorul social. Ce-mi dă mie UE? Nimic, dar azi chiar sînt fericit." Oamenii trăiesc într-un veşnic trecut... Gîrboviţi de ideea de "a nu avea" şi apăsaţi de gîndul de "a preda la cotă" toate bunurile, oamenii nu vor altceva de la UE decît beneficii materiale. Pentru sătenii în vîrstă - o tristă proporţie de 80% - UE nu înseamnă nici drumuri asfaltate, nici apă curentă, canalizare, şcoli şi dispensare moderne. "Să ne dea pensii mai mari! Asta să ne dea" - şi Gheorghe Tartră (60 de ani) îmi arată cu degetul, peste case, un teren bătut de soare. "Îl vedeţi? Al meu este! O viaţă întreagă am muncit la cîmp şi am crescut animale. Acum am 300 de capete - brînza nu o mai pot vinde, laptele nu îl mai cumpără nimeni. De ce să le dau pe degeaba, de ce să nu primesc şi eu ceva?" Atît mai speră bătrînii, pensii mai mari. Cît despre sătenii tineri... unii aşteaptă. Să se termine ziua, să se mai ducă o săptămînă, să mai treacă o lună. Stau pe treptele Primăriei, pe băncuţele din faţa porţii, pe iarbă sau sprijinind zidurile caselor şi aşteaptă să ridice ajutorul social sau alocaţiile copiilor. "Unii se plîng că le este teamă de ce va fi şi preferă să stea degeaba, să trăiască din ajutoare" - îmi spune Laurenţiu Urian, preotul satului. "Teama este un sentiment pe care nu poţi să îl ignori. Şi mie îmi este teamă de sectele religioase pe care le vom Ťimporta» şi care le vor cumpăra credinţa prin mijloace materiale. Nu te poţi folosi însă de teamă pentru a nu face nimic... Este greu, dar nici nu trebuie să îi blamăm. Înţelegerea corectă a situaţiei depinde foarte mult şi de noi - de Biserică, de Primărie, de Şcoală. Este absurd să le pretinzi oamenilor să înţeleagă o problemă - de foarte multe ori, prea stufoasă chiar şi pentru Ťmediatori» - numai din Ťcărţi»." Sătenii nu sînt însă toţi la fel. În sărăcia lor - îmi spune părintele Urian - mulţi sînt foarte darnici şi muncitori. La orice zi de naştere sau onomastică, la botezuri sau la parastase, la biserică sînt donaţi bani, lucruri sau alimente. "Dacă am avut ceva de făcut la biserică sau la casa parohială, întotdeauna şi-au oferit ajutorul fără să le ceară nimeni acest lucru sau să îi oblige. Cînd am refăcut zidul bisericii, au venit foarte mulţi. M-a impresionat în mod special o femeie de 70 de ani care a săpat 10 m de fundaţie la zid... Oamenii au nevoie de ajutor, nu doar de vorbe, de hîrtii, de documente pe care nu le înţeleg." Pe măsură ce stai de vorbă cu sătenii din Părău, impresia că "realitatea" lor nu îşi are locul în tabloul "oficial", plin de adjective măreţe, se accentuează. Informaţiile pe care le primesc oamenii sînt sărace, iar imaginea "europeană" pe care aceştia şi-o creează este una de cele mai multe ori distorsionată. Matei Oană are 63 de ani şi în prezent este pensionar. Pe vremuri, a fost subinginer la fabrica de ciment "Temelia" din Braşov. "Statele Unite ale Europei" - cum se exprimă dl Oană - sînt... "ceva de bine". "Bag seamă că aşa trebuie să fie. Acum toate ţările încearcă să se adune la un loc, în jurul unui conducător." Nici la capitolul "ajutor", părerile oficiale nu sînt în deplină concordanţă cu ceea ce cred sătenii. La cîţiva paşi de biserică, se vede printre copacii de pe marginea drumului o intrare făcută parcă din... petunii. Este magazinul Elenei Săvescu - o încăpere mică, plină cu fel de fel de alimente şi obiecte de uz casnic şi gospodăresc. "În scurt timp va trebui să renunţ la acest loc pentru care muncesc de mai bine de doi ani. Dacă l-aş păstra, dată fiind suprafaţa destul de mică, ar trebui să comercializez doar o singură gamă de produse - doar alimente sau doar materiale de construcţie, de exemplu. Lucru care m-ar afecta atît de mine, cît şi pe sătenii care pe o rază de cîţiva kilometri nu au alt loc din care să îşi procure cele necesare. Dacă aş continua să vînd la fel de multe produse, mi-ar trebui un spaţiu mai mare de care, din păcate, nu dispun. Am încercat să fac rost de fonduri pentru a construi un depozit. Aş fi dat de lucru la cel puţin zece oameni, dar... nu s-a putut! Am făcut un alt proiect pentru un centru de prelucrare a lemnului şi... s-a putut!" De ce depozitul nu a avut succes? Dna Săvescu preferă să nu comenteze şi, indirect, îmi răspunde tot cu o întrebare: "Dacă şansele mele de reuşită sînt atît de mici, ce se va întîmpla cu ceilalţi? Cu oamenii în vîrstă? Eu sînt o femeie în putere. Lucrez toată ziua cu cifre, fac calcule, socotesc, merg la oraş, discut cu alţi comercianţi şi tot mă simt depăşită, neputinciosă. Pur şi simplu nu înţeleg ceea ce citesc, ce aud la radio, ce văd la televizor. Sînt un om incult? Credeţi că oamenii care vin la mine şi cumpără la nesfîrşit pe datorie, că tinerii care aşteaptă în uşa Primăriei ajutorul social nu ar înţelege că UE nu dă nimic pe degeaba, fără efort? Ba da, dar pentru asta este nevoie de oameni care să ne explice exact ce şi cum trebuie să facem, nu de hîrtii". De cine depinde "viitorul"...? "De săteni, tineri sau bătrîni, bogaţi sau săraci, de mine, de dvs., de explicaţii clare, de cuvinte simple, de vorbe pertinente" - îmi spune părintele Urian. "Nu de foi, hîrtii, broşuri, documente. Este bine să fim optimişti, dar nu suprarealişti. Dacă nu facem ceva, oamenii nu se vor adapta niciodată; vor trăi şi vor munci cum au făcut şi pînă acum, iar cînd nu vor mai putea, vor pune coasa în cui, plugul în pod şi gata..." Văzîndu-ne plecînd îngîndurate, nea Cornel Canea, cu buna sa dispoziţie "onomastică", se-apucă să strige de pe o bancă, făcîndu-ne insistent cu mîna: "Gata cu propaganda, aşa-i?! Cu cine votez nu vă spun, dar vă iubesc! Şi pe UE a dvs.! Ca să ştiţi de la mine că sînt foarte fericit astăzi!". Şi gata... ne pornim spre autobuzul "din oră în oră", crezînd cu naivitate că ora încă mai are 60 de minute...

Mai multe