„Propaganda bună“ și „propaganda rea“

– Dar cînd dumneavoastră ne vorbiți despre drepturile omului, asta nu e tot propagandă?

Trebuie să stai foarte bine pe picioarele tale și să ai argumentele la îndemînă tot timpul cînd le vorbești copiilor. Și să te bucuri cînd ți se pun întrebări de genul acesta, pentru că atunci știi că ai ajuns la ei cu adevărat.

De doi ani batem liceele din România, în programul „Predau educație media“ (derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent, în parteneriat cu Romanian-American Foundation, în perioada 2017 2019), vorbindu-le profesorilor și elevilor deopotrivă despre înțelegerea mass-media, despre gîndirea critică, despre capacitatea de a decela informația de opinie, realitatea factuală de cea construită, informarea de propagandă. În general, ne străduim să arătăm că în spatele oricărui construct media se află un „autor“, care are un bagaj propriu cultural și de valori care transpare în tot ce face. Că – greu de acceptat idee (nici nu îndrăznesc să spun „adevăr“) – nu există „obiectivitate“, că și roboții sau algoritmii au amprente subiective, după chipul și asemănarea celor care i-au programat. Am lucrat deja cu mii de adolescenți, straniu (pentru noi) conectați cu lumea în care trăim, informîndu-se din surse străine nouă, prin care lumea în care trăim împreună se filtrează în forme și esențe diferite. Tineri care își construiesc deja o lume a lor, în care, dacă nu ne străduim să o înțelegem, ne vom trezi stingheri și inadecvați.

Ba da, să o recunoaștem: o mare parte din educația pe care o dăm copiilor are la bază mecanisme specifice propagandei. Educația este o acțiune desfășurată sistematic în vederea răspîndirii unor teorii sau opinii, pentru a le face cunoscute și acceptate și pentru a-i cîștiga pe copii de partea acestor idei. Adică exact ce scrie la dicționar că se cheamă „propagandă“.

Istoria noastră ne-a învățat să conotăm negativ termenul de „propagandă“ – pentru că, cel puțin în istoria recentă (dacă e să ne gîndim doar la fascism sau comunism), propaganda căreia i-am fost supuși a avut rezultate catastrofale. Că ea s-a făcut împotriva binelui public – sau a ceea ce numim astfel azi. Ca să aducem un pic de ordine în lumea aceasta, în care totul se tranzacționează – idei, atenție, timp – pentru a cuprinde emoția în definiție, am învățat să utilizăm termeni diferiți pentru aceași tip de fenomen: liderii religioși „propovăduiesc“, ideile nobile „se răspîndesc“, cele chestio­nabile „se propagă“.

Propaganda, în sine, ca mecanism, nu este nici rea, nici bună. Este ca aritmetica – oarbă la conținut. Adunarea are mereu același mecanism, indiferent care sînt termenii sumei. Tot astfel, dacă folosești corect mecanismele propagandei – acțiune susținută, set de valori, chemare la acțiune –, efectele se dezvoltă, indiferent că valorile promovate sînt „pozitive“ sau „negative“.

Ceea ce face propaganda diferită de alte mecansime de tranzacție socială este apelul masiv la emoție. Fie că e vorba de promisiunea unei vieți mai bune (oricît de îndepărtate, ba chiar în afara vieții înseși), de teama de poluare (în sens antropologic, de pierdere a purității, cum a descris-o Mary Douglas), de pierdere a controlului, de restrîngere a accesului la resurse. Temeri fundamental omenești, adînc înrădăcinate și, ca atare, protejate de reacții emoționale puternice și greu de combătut cu argumente raționale – pentru că ele vin pe alte canale și cu alte blindaje cognitive.

Dacă este să analizăm, oricît de sumar și simplificator, temele de disensiune din societatea românească de azi, găsim în spatele lor frica. Frica de ungurii care vin să ne ia Ardealul. De romii care sînt „murdari“. De homosexualii care or să ne fure și să ne a­dopte copiii (fascinant cum s-a mutat tema răpirii copiilor – zestrea genetică, de „sînge“ a oricărei societăți – de la romi la LGBT). De femeile care emasculează bărbații nației, cerînd salarii egale și dreptul de a nu fi pipăite în autobuz. De bătrînii și săracii care ne mănîncă resursele. De tineretul care nu are decît ecrane și butoane în cap. De imgiranții care ne vor înlocui cu fertilitatea lor deșănțată. De Occidentul care ne vrea sclavi. De Orientul care ne vrea sclavi. De evreii care nici măcar nu mai trebuie acuzați de ceva anume, că știu ei de ce.

Toate aceste frici lucrează fără greș, fiindcă sînt deja ale noastre, ele trebuie doar alimentate. Atît de eficientă este această metodă a recursului la propriile mecanisme ale minții umane încît s-a născut, în anii din urmă, o nouă disciplină de studiu: neuroștiințele în sprijinul drepturilor omului. „Propaganda rea“ le folosește cu ușurință și își vinde marfa cu mult succes – de unde și valul de discurs al urii, care devine tot mai vizibil, tot mai încrezător în sine, trecînd de zăgazurile corectitudinii politice (o altă formă de a modela lumea din cuvinte), rușinînd-o. Ați remarcat cît de lesne au devenit o insultă cuvinte precum (altfel inexistentul) „deontolog“ sau „progresist“? Marketingul știe de ceva ani buni care sînt butoanele noastre emoționale și le apasă cu interesa(n)te beneficii materiale. Oare ar putea și „propaganda bună“ să folosească aceleași mecanisme?

Trei obiecții îmi iscă această întrebare. Una este de ordin material: are ea suficiente resurse și este gata să le investească cu aceeași larghețe ca și competitorii săi? Răspunsul este, cel mai probabil, nu. În condițiile în care vorbim de „state-sponsored propaganda“, avem dimensiunea bugetelor alocate unor atari operații și nici o idee despre cine ar fi dispus să facă lumea mai bună pe banii lui. Cea de-a doua obiecție se leagă de îndemînare: poate „propaganda bună“ să fie la fel de pricepută ca „propaganda rea“? Răspunsul pare a fi, iarăși, nu. „Răii“ au un avans de zeci de ani, în care s-au perfecționat și și-au dezvoltat instrumente și rețele și îndemînări. Cea de-a treia obiecție este și cea mai complicată: este oare etic să se activeze mecanisme neurologice, în afara controlului rațional al individului, pentru a-l atrage de partea binelui? Dacă „propaganda bună“ folosește aceleași metode ne-etice ale „propagandei rele“, mai are statutul moral necesar pentru a o judeca? Nu devine prea asemănătoare ei, prin instrumentalizarea individului?

În aceste condiții, mintea omului devine terenul de bătaie și ultima redută a confruntării dintre diferitele tabere ale propagandei. De aceea am și decis să investim în devoltarea gîndirii critice a tinerilor, pentru că ni se pare cea mai importantă bătălie și singura cu șanse de cîștig pe termen lung.

Ca să scăpăm de ghilimelele (deliberate, dar supărătoare și incorecte) de la „propaganda bună“ și „propaganda rea“. Să îi ajutăm pe copii să își construiască mecanismele cognitive care să le permită să decidă pentru ei ce e bine și ce e rău – în speranța că valorile noastre, cele pe care ne întemeiem, vor fi și ale lor, dar cu ferma convingere că lumea este mai mult a lor decît a noastră și că au dreptul să o modeleze cum vor. Căutăm să clădim ceea ce, în termeni tehnici, se numește „reziliență la dezinformare“ – capacitatea de adaptare a individului la presiunile politice, economice și societale și la informațiile false răspîndite prin media (inclusiv rețelele sociale) în vederea influențării deciziilor. Important nu este numai de a decela adevărul factual de cel contrafăcut, ci și de a nu te lăsa influențat de contrafaceri, oricît de mobilizatoare sau seducătoare ar fi ele.

Căci la asta servește gîndirea critică: la succesul durerosului (și adesea futilului) exercițiu de a opune rațiunea propriilor tale simțiri. 

Ioana Avădani este directoarea Centrului pentru Jurnalism Independent.