Proiectul cultural ceauşist şi tezele din iulie 1971
Regimul lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989) a fost marcat de intervenția directă a liderului în spațiul cultural românesc. Acest lucru a fost vizibil încă de la început prin încercarea de atragere de partea sa a intelectualilor și a artiștilor (vezi întîlnirile acestuia cu artiștii încă din 1965) și apoi prin impunerea, mai clar după 1971, a unei poziții ideologice, naționaliste în arte și promovarea culturii de mase înțeleasă mai ales în spiritul susținerii formelor festiviste de expresie, precum folclorul ideologizat sau muzica ușoară.
Cultul personalității prin toate formele artistice s-a aliat formal cu promovarea simbolurilor naționale în a căror descendență se autositua Ceaușescu. Continuînd linia aparent naționalistă deschisă de Gheorghiu-Dej, deși formal dependent în continuare de URSS, Ceaușescu a mizat pe stimularea și simularea independenței în politica externă, dar și intern, prin promovarea unei arte de inspirație națională și protocronistă.
Tezele din iulie 1971 (Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice de educare marxist-leninistă a membrilor de Partid, a tuturor oamenilor municii) includeau un program în 17 puncte pentru ameliorarea din punct de vedere ideologic și cultural educațional a nivelului cetățenilor. Acestea cereau afirmarea orientării politice clare și promovarea caracterului militant socialist al artei și al literaturii, precum și a programelor de radio și de televiziune, a activităților editoriale, a repertoriilor teatrelor, operei și ale spectacolelor de balet. Producțiile inspirate din realitățile românești deveneau centrul preocupărilor artistice și trebuiau să ajute la dezvoltarea societății multilateral-dezvoltate descrise în Programul celui de-al X-lea Congres al PCR (1969). Scopul măsurilor era unul de mobilizare ideologică, semnalîndu-se îndepărtarea intelectualilor de adevăratele principii care trebuiau să ghideze și acțiunea culturală. De fapt, se menționa nevoia ca intelectualii să se distanțeze de ideile prezente în artele occidentale și să se concentreze pe realitățile românești pe care să le privească prin lentilele ideologiei.
Așa cum arată Alice Mocănescu într-un studiu dedicat impactului tezelor din iulie 1971 în cadrul Uniunii Artiștilor Plastici, influența acestora a fost studiată din mai multe perspective, una dintre acestea fiind promovarea naționalismului de către regim. Valorile naționale și istoria națională trebuiau să devină principalele surse de inspirație ale artiștilor, conducînd la exacerbarea excepționalismului național în toate producțiile culturale și la un exagerat, deși doar mimat, cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu. Protrocronismul, un termen lansat de Edgar Papu în 1974, nu desemna o practică complet nouă și nici exclusiv românească, așa cum a remarcat Lucia Dragomir în studiul dedicat Uniunii Scriitorilor din România. Katherine Verdery observa că protocronismul încuraja criticii și istoricii literari să caute evoluții în cultura românească, ce anticipau evenimente din cultura occidentală. Protocronismul servea ceaușismului pentru că permitea plasarea liderului comunist în filiația marilor figuri culturale și istorice naționale.
Mișcarea de amatori și cultura de mase au devenit elemente centrale ale programului oficial și au inclus festivaluri, școli și universități populare de artă. În acest sens s-au situat și principalele programe culturale susținute de stat după 1971, Cenaclul „Flacăra“ (1973-1985), organizat în jurul personalității lui Adrian Păunescu, și „Cîntarea României“ (1976-1989), festival multianual care a implicat și uniunile de creație. Constatînd limitele efectelor dorite în 1971, Ceaușescu relua în 1983, prin tezele de la Mangalia, nevoia de producții culturale ideologizate.
E interesant de remarcat viziunea utilitaristă care transpare din luările de poziție pe care le-a avut Ceaușescu în această perioadă, atunci cînd afirma că statul susținea producțiile artistice, însă doar pe cele care exprimau poziția ideologică a regimului. De altfel, începînd cu 1974 și, mai clar, din 1978, autofinanțarea a fost parțial sau total introdusă pentru produsele culturale. Modelul cultural consacrat în comunism a fost la prima vedere dominat de hipercentralizare etatizată, dar și de suprapunerea unor sarcini și dispersia unor roluri între mai multe instituții subordonate statului la nivel central sau regional, local. Ca urmare a enunțării tezelor din iulie, Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă era transformat în Consiliul Culturii și Educației Socialiste și dezvolta apoi aparent o recentralizare a sarcinilor culturale în raport cu artiștii în anii 1980, cînd uniunilor de creație li se limita influența.
Modelul cultural impus de Ceaușescu era deci unul naționalist, etatist, dar utilitarist, marcat de centralizare etatizată, dar și de suprapunerea sarcinilor asumate de diferitele instituții.
Caterina Preda este lector la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, specialistă în artă și politică. Coordonează un proiect de cercetare despre Uniunea Artiștilor Plastici din România.
Foto: adevarul.ro