Profu’ de română

Am scris frumos, pe foaia de hîrtie care ni se dăduse: „Optez pentru Liceul «Tudor Vladimirescu» din Tîrgu Jiu, clasa de matematică-fizică“. Totul părea clar și limpede. Mai rămînea doar examenul de admitere. Și glasul ascuțit ca un briceag al profesoarei de matematică – atunci cînd striga la tine „Fetițo!“ și te fixa cu ochii ei albaștri, cu o formă perfectă, îți pierea cheful de orice ecuație sau problemă de geometrie. Scria pe o tablă, apoi pe cealaltă, și mă uitam neputincioasă la pînza aceea de păianjen. Mă gîndeam că o să mă înghită și o să dispar sub faldurile ei, ca Alice altădată. Cu siguranță, profa de matematică era pasionată de ce făcea și visa cifre și rezolvări de probleme de gazetă, dar se baricada mereu în spatele numerelor și al teoremelor, și noi rămîneam în urma lor, ca în dreptul unui gard și, chiar dacă ne-ar fi plăcut să ajungem acolo și să zburdăm, devenise imposibil. Nu aveam încredere în mine deloc. Trăiam cu spaima că oricînd e posibil să nu fac bine, să nu știu ceva, să greșesc demonstrația. Creierul meu activa singur butonul de panică: „Fetițo!“.

La fizică avusesem noroc de o doamnă relaxată și căreia îi plăcea să ne aibă companioni de drum. Atmosfera din clasă contează. Și felul în care te raportezi la copiii din fața ta. Rezolvam exerciții aproape în joacă, ne bucuram că înțelegeam niște legi fizice, că puteam să ne imaginăm și altceva decît niște probleme.

Dar, una peste alta, nu eram fericită cu opțiunea mea de clasă de matematică-fizică. Am făcut schimbarea în ultima zi în care se mai primeau dosarele de înscriere la liceu. Știu sigur că hotărîrea mea de a mă duce la clasa de filologie-istorie, la Colegiul Național „Spiru Haret“, se lega de ce auzisem: „E acolo un prof de română mișto“. Nu-l zărisem și nu vorbisem cu el. Îi știam doar numele.

Și așa a fost. Cel mai bun partener de discuții. Deloc afectat, mai degrabă spartan. Un cititor atent, care nu te lăsa să bați cîmpii, te disciplina și te ghida să nu te rătăcești prin textele din manual și prin cele de literatură universală, pe care le aveam în programă. Nu cred că e ceva mai prețios cu care poți să pleci de la o oră de la școală decît acela că ai înțeles. Că ai făcut toate ocolurile posibile, dar, în cele din urmă, ai ajuns acolo unde lucrurile se leagă și vezi un desen, nu doar o linie sau niște cuvinte înșirate pe o pagină.

Intra în clasă cu catalogul în mînă, dar nu părea niciodată că-i dă importanță. Avea, cel mai probabil, 1,90 m și o figură de sfinx. Nu zîmbea des, dar cînd o făcea ne emoționa. Nu l-am auzit niciodată ridicînd vocea. Se mai încrunta, ce-i drept, cînd spuneam cîte o gogomănie. Citeam și așteptam cu nerăbdare orele de literatură ca să vorbim, și asta s-a întîmplat pînă am terminat liceul. Nu se trăgea cu noi de șireturi, dar îi simțeam bucuria cînd vedea că antrenamentul cititului, pe care îl făceam împreună, ne ajuta. Ne provoca, și asta ne plăcea, ne făcea să ne simțim importanți.

Odată, prin clasa a X-a, am plecat cu niște colegi și colege de liceu la munte, într-o toamnă destul de ploioasă. Știam că riscăm, că ne aventuram pe un drum greu și că vremea era capricioasă, dar ne-am gîndit că n-are ce să ni se întîmple. Pentru că unii dintre părinți nu voiau să-și lase copiii de capul lor, am mințit că era o excursie serioasă și că mergeam cu proful nostru de română, mare montaniard, de altfel. Și ne-am pornit la drum, cu povestea ambalată bine, pentru cei de acasă. S au pornit ploile și am rămas vreo două zile într-o cabană părăsită, iar cei de acasă au intrat în panică. Nu știau nimic de noi, nu existau telefoane mobile. S-au dus la școală să se intereseze ce era cu profesorul, cu grupul. Și l-au luat pe om, nevinovat, ca din oală.

Ne-am întors pînă la urmă, cam speriați și spăsiți, dar grija mea cea mai mare era că trebuia să dau ochii cu proful de română, pe care îl dezamăgisem, cu siguranță. Aș putea să reconstitui cu exactitate întîlnirea noastră de pe holul întunecat al liceului, din dreptul cancelariei, unde mă duceam rar. Mă chemase să vorbim despre povestea asta. Mă aștepta. I-am zis „Bună ziua“ și mi-a răspuns: „Ce bine că n-ați pățit nimic!“. Replica lui m-a liniștit. Au urmat „Ce naiba o fi fost în capul vostru?“ și un „Băi, cu muntele nu-i de glumit!“. I-am povestit ce se întîmplase, el nu s-a lungit cu morala și i-am rămas recunoscătoare și pentru asta. Proful se speriase, desigur. Dar în timpul discuției noastre am știut că nu pentru minciuna noastră prostească, ci pentru noi, oamenii la care ținea cu adevărat și pe care îi cunoștea bine.

Nu l-am văzut de multă vreme pe domnul Eugen Velican. Dar cînd am în față oameni tineri, mă gîndesc la el. N-aș putea zice ce înseamnă un profesor bun. Dar știu ce înseamnă unul adevărat.