Profil de fotoreporter
Fie că ne referim la un cotidian, o agenţie de presă, un ziar tabloid sau unul de sport, textul se îmbină în mod obligatoriu cu fotografia. Astfel, am stat de vorbă cu 9 fotoreporteri români, cărora le-am pus 3 întrebări legate de meseria lor:
1) Ce presupune munca ta?
2) Ce îţi place la ce faci?
3) Ce nu-ţi place?
● Karina KNAPEK, Jurnalul Naţional
1) Seara, agenţiile de ştiri publică sumarul pentru a doua zi. Editorul se uită pe sumar şi mă trimite unde sînt oameni cu care nu avem fotografii. Subiectele mele, în general, sînt cam plictiseli. Conferinţe de presă, Parlament. Mitinguri – mai rar. De obicei, ajungi într-un spaţiu închis – spre exemplu, la Parlament –, aştepţi să înceapă evenimentul, îţi faci o idee despre ce se întîmplă acolo. Nu prea ai cum să faci fotografii diferite cu oameni care stau la aceeaşi masă. De multe ori, aştepţi începutul sau sfîrşitul, ca să se schimbe cadrul. Chiar dacă nu-ţi place subiectul, dorinţa ta e să faci o fotografie bună şi să ai cadre pe care să le mai poţi folosi şi cu alte ocazii.
2) Îmi place ideea de mişcare, tot ce nu e monoton. Fotograf de presă înseamnă să te intereseze despre alţii, ce e în jurul tău, ce se întîmplă în momentul ăla. Îmi doream mereu, cînd ajung undeva, să pot fi neobservată, ca lucrurile să se desfăşoare de la sine.
3) Realitatea în presa noastră e că oamenii nu-şi mai iau banii la timp. Din păcate, am ajuns să mă gîndesc că nu mă mai mişc şi nu mai am idei din cauza asta. Am ajuns să mă complac într-un fel de mocirlă a minţii. Nimeni nu-mi zice nimic, chiar cînd fac o fotografie bună. Mie nu mi se mai cere nimic. Lucrăm doar în ideea asta, să existe o continuitate. Nu faci nimic, pentru că, şi cînd faci, nimeni nu e interesat. Lucrezi în ideea că se schimbă ceva. În naivitatea mea, sper că lucrurile se vor schimba în presă şi că o să fie o altă direcţie.
● Daniel MIHĂILESCU, Agence France-Presse
1) Munca la o agenţie străină are un anumit specific. În primul rînd, trebuie să te gîndeşti ce-ar fi interesant pentru clienţii din lumea întreagă, din ce se întîmplă în România. Majoritatea clienţilor sînt oameni de afară, mai puţin interesaţi de contextul nostru politic şi economic. Subiectele noastre trebuie să fie uşor de descifrat.
2) În primul rînd, e o dimensiune egoistă a satisfacţiei. Cînd reuşesc să fac o poză bună, iar pozele bune sînt preluate şi ajung la cititori. Asta e foarte important. Dacă am face poze numai pentru noi ar fi altă poveste. Mă gîndesc întotdeauna cît de mult pot să pun într-o fotografie, astfel încît un om, român ori străin, să înţeleagă ceva din ea. Nu e uşor. De cele mai multe ori, nu reuşesc. Cînd se întîmplă e un sentiment foarte mişto.
Mi se pare una dintre cele mai bune meserii pe care le poţi avea. În anii de cînd lucrez, am ajuns în atîtea locuri în care altfel n-aş fi ajuns niciodată... Şi mai sînt şi plătit pentru asta.
3) Sentimentul de frustrare e cînd nu pot să prind în imagini ce simt. E un exerciţiu foarte dificil. Nu unde lucrurile sînt factuale – cum ar fi un miting, un meci de fotbal, unde oamenii fac nişte lucruri clare. Însă unde lucrurile nu sînt foarte evidente e mai greu să ilustrezi. Şi mai sînt momentele în care trebuie să fotografiezi tragedii, drame, lucruri care te afectează negativ din punct de vedere emoţional. Atunci e mai neplăcut.
● Marius DUMBRĂVEANU, Mediafax Group
1) Te duci, fotografiezi toate evenimentele minunate, conferinţe de presă, interviuri, evenimente de sport, proteste etc.
2) Ai şansa să fii acolo, să faci parte din evenimentul ăla, ai spus ceva despre chestia aia. E ceva care nu poate fi explicat perfect. Singura satisfacţie e cînd reuşesc să prind tot evenimentul într-o poză.
3) E, cîteodată, senzaţia de aparat cu picioare. La prima acţiune pentru Mediafax, în prima mea zi de muncă la ei, la o vizită a lui Ponta, vine un nene de la Ziarul Financiar şi-mi spune: „Fă şi tu o poză la groapa aia!“
● Octav GANEA, Mediafax Group
1) Acoperim tot ce ar putea acoperi un departament foto. De toate. De la meciuri, reportaje, conferinţe, la shooting-uri pentru reviste glossy.
2) Marele avantaj al meseriei ăsteia e că nu fac în nici o zi aceeaşi chestie. Într-o zi merg la o conferinţă, după care fac o deplasare pe o platformă petrolieră sau într-un sat de ţigani... Acum cinci ani, îmi plăcea foarte mult cînd vedeam dimineaţa la metrou oameni citind ziare, uitîndu-se la imaginile mele. Acum, e gîndul că am arătat ce a fost la un eveniment, la modul cît mai corect posibil faţă de oamenii care au participat.
3) Faptul că nu faci în fiecare zi acelaşi lucru vine şi cu dezavantaje. Nu-mi place că în ziua de azi mergi să tragi trei-patru chestii pe zi şi că nu se ţine cont că, pentru fiecare eveniment diferit, ai nevoie să intri într-o stare, şi nu mai e timp pentru asta. Uneori, la acelaşi eveniment trebuie să tragi în trei stiluri diferite: într-un stil de agenţie, într-un stil de ziar financiar, iar la urmă apare alt reporter, care îţi cere să tragi ceva complet diferit. Un astfel de exemplu e un congres politic – unde produse diferite din trust au nevoi complet diferite, şi trebuie să treci, în cinci minute, prin stări diferite.
● Alex MICSIK, Agerpres
1) La Agerpres am de acoperit o gamă largă de acţiuni, de la sport la evenimente pe politic, economic, social – chestie care îmi convine foarte mult. Mă ţine în priză şi sper să apară cît mai tîrziu monotonia.
2) Ajung destul de greu să fiu mulţumit de munca pe care o fac, de modul în care surprind un eveniment. E greu să ajung să spun că am făcut o treabă extraordinară. Cînd fac o treabă mai bună decît în mod obişnuit, sînt mulţumit.
3) Mi s-a întîmplat des să fiu tratat ca un adaos al redactorului ori ca cineva tocmit în piaţă. Nivelul de respect nu este neapărat întotdeauna la un nivel normal. E neplăcut uneori.
● Grigore POPESCU, Agerpres
1) Surprinzi în imagini nişte evenimente. Din orice domeniu. Politic, sport, social, justiţie...
2) Îmi place faptul că sînt pur şi simplu acolo unde se întîmplă lucruri şi să pot surprinde ce se întîmplă. Aş putea să mă duc să mă uit, să beau o bere şi să povestesc cu prietenii. Dar nu. Prefer să merg acolo, să scot aparatul şi să fac poze.
3) Sînt momente cînd vezi un om într-o situaţie neplăcută şi tu trebuie să faci poza aia şi nu poţi să-l ajuţi cu nimic.
● Gabriel PĂTRUŢ, Libertatea
1) Îmi place foarte mult să fotografiez sport la ziar. Acolo mă simt cît de cît fotoreporter, pentru că, altfel, nu sînt mari lucruri de pozat. Noi trebuie să abordăm subiectul altfel, ziarul e făcut pentru oameni simpli. Doar că încerc, chiar dacă lucrez la un tabloid, să fac şi altfel de fotografii.
2) Îmi place să mă duc prin ţară să fac fotoreportaje. E bine cînd îmi intră trei poze în ziar, sau o poză pe mai multe pagini; cînd îmi intră pe mai multe pagini cîte un reportaj. Cînd fac nişte fotografii care îmi plac şi mie.
3) Nu-mi place că trebuie să pierd timpul în redacţie. Uneori, te duci dimineaţa la DNA, iar seara ai un meci, şi-ţi cam limitează perspectiva. Îţi vine să te cam laşi. Să te duci la tribunale, să stai pe gard ore întregi. Ajungi să ai momente în care urăşti meseria asta.
● Alex NICODIM, Gazeta Sporturilor
1) Ziarul la care lucrez, chiar dacă e un ziar de sport, e, de fapt, 90% un ziar de fotbal. Din ziarul ăsta de fotbal, mai mult de jumătate e ziarul echipei Steaua Bucureşti.
2) Îmi place să fotografiez evenimente cu încărcătură emoţională puternică. Am fost acum un an la finala Europa League. A fost un stadion plin cu suporteri pătimaşi, erau două echipe spaniole în finală. La fel, a fost o experienţă interesantă Campionatul European din Austria şi Elveţia, în 2008.
3) La un moment dat, ajungi să ţi se pară că totul se cam repetă. Poate n-ai chef în fiecare zi şi chestia neplăcută e că, uneori, nu intervine nimic care să-ţi solicite imaginaţia.
● Raed KRISHAN, Gazeta Sporturilor
1) Avem de făcut meciuri de fotbal, de handbal, de baschet, conferinţe de presă, interviuri, reportaje, din cînd în cînd cîte o pîndă. Există – ca să dăm un exemplu – antrenamente închise ale echipei naţionale. Tu trebuie să ilustrezi antrenamentul, iar pentru asta facem cîte o pîndă de după gard, din copac, din casa vecină.
2) Îmi place foarte mult să fotografiez tenis, pentru că e un gen de fotografie care mă face să fiu mai creativ decît la fotbal. Simt că am o zi bună cînd fac o imagine reuşită din punctul meu de vedere, ceva peste ce fac de obicei, care să-mi placă. Dacă nu mi-ar mai plăcea ce fac, m-aş lăsa în secunda doi, pentru că nu poţi să ai o viaţă ordonată în meseria asta. Lucrezi în funcţie de eveniment, iar subiectul nu vine la ora fixă. Îţi dai programul peste cap, nu prea poţi să-ţi faci un program pe următoarea perioadă de timp. Doar dacă îţi iei concediu.
3) Nu-mi place cînd avem de făcut lucruri care nu au nici un sens şi nici o legătură cu sportul, cînd munca deviază spre cancanuri.
anchetă realizată de Andrei PUNGOVSCHI
© Foto: Lucian Muntean