Profeții care încearcă - simptomele unei boli amuzante

2 decembrie 2010   Tema săptămînii

Dacă am avea un instrument care să măsoare capacitatea de seducţie a politicianului român, probabil că graficul rezultat din analiza rezultatelor s-ar încăpăţîna să rămînă în zona inferioară a scalei verticale. Linia acestui inexistent grafic va avea mici cocoaşe pe ici-colo care ne-ar arăta unde şi cînd a existat o şansă, o tentativă de apropiere între sufletul colectiv şi o persoană particulară intrată în spaţiul public cu intenţia de a ne mîntui de cele rele concrete. 

Ridicolul ataşamentului sincer 

Paradoxal, deşi trăim evul comunicării, al reţelelor sociale şi al feedback-ului instant, parcă niciodată distanţa critică şi evaluarea cinică nu au fost mai mari. Sau poate tocmai de aceea. Pasiunea e condiţionată, măsurată şi, foarte adesea, remunerată. E rodul unui anume fel de tranzacţie toxică, în care voturile se cumpără cu găleţi colorate, apariţiile la TV se fac pe bază de contribuţii la puşculiţa partidului sau în schimbul influenţei asigurate proprietarului staţiei. Pe net, comentariile se măsoară la bucată şi se plătesc la sfîrşit de lună. Iubirea e calcul sociologic. Adeziunea făţişă sau anonimă e reactivă şi justificabilă în termeni de avantaje directe şi concrete. Naturaleţea e amintire; acea chimie specială care leagă masele de liderii lor a intrat în faza produselor de laborator. Artificialul e norma, iar ataşamentul sincer e ridicol şi, adesea, prostesc. Un fel de semn al lipsei de sofisticare. Încercaţi o dată acest exerciţiu: mărturisiţi-vă ataşamentul faţă de vreun om politic. Încercaţi să îl explicaţi. Veţi fi privit cu suspiciune sau, mai rău, cu milă. 

În calitate de est-european nu voi pretinde că nu pot înţelege, ba chiar aproba un astfel de comportament. În calitate de cetăţean român, cu atît mai mult. Nu sînt aşa departe anii ’90, cînd încrederea fără discernămînt în mai-marii zilei a dus la crimă iar, de cealaltă parte, adeziunea aproape mistică la semnificaţiile biografice a produs o generaţie de mediocri sobri. 

Vedetismul politic 

Însă dincolo de orice consideraţii privind manipularea sentimentului popular şi/sau ipocriziei, mă văd obligat să admit că, dacă vreodată au existat vedete politice în România, atunci anii ’90 au fost teritoriul perfect, vîrsta de aur a celebrităţii. Exerciţiul adulaţiei exista, fusese anterior practicat metodic pînă aproape de faza firescului şi îşi cerea arogant drepturile. (Sigur, o astfel de afirmaţie poate fi oricînd contrazisă cu argumentul lui decembrie ’89. Am să răspund amintind că atunci nu a avut loc un referendum iar „majoritatea tăcută“ era în altă parte.) 

Obiectele adulaţiei dispăruseră, însă nevoia pavloviană – nu. Aşa că s-a transferat rapid asupra moştenitorilor fostului regim. Cred sincer că oricine ar fi preluat puterea atunci ar fi creat o pasiune vecină cu iubirea necondiţionată. Poate nu la acelaşi nivel şi nu cu atîta iscusinţă, dar sentimentul ar fi fost acolo. De aceea cred în sinceritatea minerilor plantatori de panseluţe. Oamenii aceia chiar credeau că răspund unei nevoi urgente de salvare a ţării şi a preşedintelui ei. Îşi iubeau conducătorul. Studenţii de la arhitectură au fost victime colaterale şi inocente ale unei poveşti de amor nefericite. Faptele nu sînt scuzabile, însă motivele ar trebui, poate, detaliate.  Amintiţi-vă de Ion Iliescu din acele vremuri. Nici măcar cei care îl urau (şi poate îl mai urăsc încă) nu puteau să-şi stăpînească o mică expresie amuzată cînd fostul preşedinte îşi folosea armele personale în comunicarea publică. Cînd, în condiţii de siguranţă, Ion Iliescu zîmbea. „Iliescu apare, soarele răsare“ nu era un slogan tîmpit cu accente păşuniste, ci o reprezentare destul de corectă a sentimentului de siguranţă şi speranţă pe care preşedintele îl insufla unei populaţii speriate şi dezorientate.  

Era poate rezultatul unei lungi cariere publice, deci un exerciţiu de seducţie educat sau poate doar o trăsătură de caracter care dezvăluia un om capabil de empatie. Nu cunosc adevărul, însă pot povesti aici impresia pe care fostul preşedinte a produs-o unor francezi veniţi să realizeze un reportaj despre bilanţul României după 20 de ani de la căderea comunismului. După multe discuţii cu diverşi participanţi la evenimentele din ’89, bieţii oameni credeau că vor întîlni un monstru senil. Au plecat de la interviu admirîndu-i luciditatea şi capacitatea de disimulare elegantă. Cuceriţi de elocinţă şi fermecaţi de personalitatea interlocutorului. Din păcate pentru fostul preşedinte, nu personalitatea sa era subiectul.  

Cinismul şi dezvrăjirea 

Aminteam despre cinism la începutul acestui text. Responsabilitatea pentru cultivarea scepticismului nu aparţine exclusiv politicienilor zilei. Este şi rezultatul dezamăgirilor trecute. Sîntem în plin proces de dezvrăjire. Incapacitatea funciară de comunicare naturală cu masele primeşte aproape invariabil un răspuns marcat de o neîncredere care compensează istoric greşelile trecutului. Aduceţi-vă aminte de stinghereala din jurul lui Adrian Năstase, de excesul de zel al lui Mircea Geoană, de tristeţea mitingurilor de dată recentă ale lui Traian Băsescu, de entuziasmul inautentic marcat de un trist „vreau-să-cred“ din jurul lui Crin Antonescu. Mai aproape de noi, amintiţi-vă de blazarea celor 20.000 de sindicalişti în faţa unui Victor Ponta incapabil să trezească energii vitale în sufletele lor. Iar acestea sînt vîrfurile. Dincolo de ele, e şi mai rău. Singurele mitinguri politice, pe care le mai vedem, sînt cele organizate la arestarea sau eliberarea cîte unui potentat local. Vedem clientela politică la lucru. Activă, militantă, apărîndu-şi disperată sinecurile trecute şi viitoare. Aşa se face că DNA a devenit, fără voie, cel mai mare agregator de inautenticitate politică al zilelor noastre. 

Dosarul penal e hîrtia de turnesol care scoate la lumină un fel de celebritate acră şi condiţionată. 

Analiştii media şi realizatorii de televiziune ar putea să mă contrazică. Aproape toţi cei menţionaţi mai sus fac audienţe decente. Lor li se adaugă şi o sumă de reprezentanţi de rang doi cu ambiţii majore, prezenţe sclipicioase şi, pe alocuri, vulgare, care atrag atenţia fie prin excentricităţi de comportament, fie prin ţinută sau retorică. Aş alege ca exemple cîteva nume: Radu Mazăre – veşnic superior şi cu maxilarele încleştate, un fel de boiernaş de ţară insolent şi sigur pe el; Elena Udrea – copleşită de propria-i persoană, aproape profetică, monument de arivism prost mascat; Lavinia Şandru – vehementă pînă la exasperare, sau Corneliu Vadim Tudor – de neoprit, logoreic şi stăpînit de un histrionism atît de prost mascat, încît ar trebui, poate, inventat un cuvînt special pentru el.  

Se poate lesne observa la toţi oamenii ăştia cît de mult încearcă. Lipsa de naturaleţe este ceea ce îi pierde şi îi face uneori ridicoli. Asta mai ales cînd vorbesc cu aerul unor lideri de cult milenarist. Cînd întrevăd apocalipsa în direct şi la oră de vîrf şi oferă pe gratis revelaţii, soluţii instant, mereu altele, întotdeauna inutile.  

Spuneam mai sus că naturaleţea poate fi cîştigată, exersată, practicată intens. Însă, cu toate exerciţiile din lume, ea va fi mereu pusă la îndoială de acel detector de ipocrizie care funcţionează fără greş în fiecare dintre noi. Secretul unei vedete – politice sau de orice altă natură – stă în dozajul corect de cabotinism şi autenticitate. Simpla manifestare a simptomelor e vedetism. 

Vă propun, aşadar, să zîmbim un pic. Să apreciem efortul. E amuzant.

Teodor Tiţă este jurnalist.

Mai multe