Profesorul de latină
Am făcut liceul într-un oraş din provincie. Conform tradiţiei, după 20 de ani m-am întîlnit cu vechii colegi în cadrul ceremoniei atît de cunoscute. Amintirile legate de anii de şcoală şi de calităţile profesorilor dominau discursurile tuturor. Noi, cei din clasele umaniste, am rememorat mai ales orele de latină cu un profesor de excepţie – Dumitru Crăciun. Şi iată de ce.
Pe timpul acela, anii ’60, latina se studia în clasele a IX-a şi a X-a. La prima oră de curs, domnul profesor ne-a spus cu o mină serioasă că nu avem voie să deschidem manualul! Ne-a explicat că mai întîi trebuie să înţelegem istoria vechilor latini, cultura şi civilizaţia lor, că umanitatea datorează enorm latinităţii, că noi românii trebuie să fim mîndri de originea noastră latină. La fiecare oră ne povestea diverse episoade din istoria marelui popor: despre începuturile poporului latin, despre Romulus şi Remus, despre viaţa în Roma imperială, despre luptele pentru putere, despre instituţiile statului democratic, despre războaiele din acele vremuri. Ne citea în româneşte, desigur, pagini din Titus Livius, ne ajuta să interpretăm anumite pasaje făcîndu-ne să ne simţim buni şi înţelepţi. Cîteva ore ne-a vorbit despre Ovidiu, cum a ajuns el la Pontus Euxinus, intrigile de palat de după moartea lui Augustus, în care a căzut, se pare, nevinovat; ne-a pus să citim din Arta iubirii şi, mai ales, din Tristele, pentru a înţelege durerea unui om de cultură surghiunit fără vină.
Acele ore de latină se desfăşurau într-o atmosferă caldă şi liniştită: nu exista frica de verbe şi declinări, de listele lungi de cuvinte care trebuiau învăţate pe de rost. Ne dăruia manuale de latină de dinainte de război, cu pagini îngălbenite şi gravuri din Roma antică (profesorul avea o bibliotecă personală de 80.000 de volume!). Şi totuşi, trebuia să pună şi note. Da, toţi aveam note mari, iar la teze ne ruga să copiem cîteva rînduri de la pagina cutare... Ce importanţă mai avea nota sau media trimestrială, cînd interesul nostru era enorm, cînd toţi eram fascinaţi de acea lume dispărută, dar căreia îi datoram atît de mult? În trimestrul trei am deschis, în sfîrşit, manualul: citeam însă pentru a descoperi muzicalitatea limbii latine, asemănarea ei cu vorbirea noastră de acum, pentru a înţelege evoluţia unor cuvinte (profesorul deplîngea frumosul cuvînt latin „res, rei“, care însemna „lucru“ şi care ajunsese la noi doar cu ablativul plural „rebus“ – titlul unei reviste penibile în acei ani – care în româneşte însemna „de lucru“, adică ceva de omorît timpul, şi nu o bună utilizare a lui). Dacă ar şti dom’ profesor că la noi se vorbeşte romgleza…
Nu ştiu dacă acum ar mai fi posibil ca un profesor de latină să procedeze astfel: să sacrifice programa şcolară de dragul transmiterii unei viziuni într-adevăr folositoare pe termen lung elevilor. Toţi colegii de şcoală cu care m-am întîlnit de-a lungul timpului mi-au spus că au în casă cel puţin un manual şi un dicţionar latin-român, omagiu profesorului care i-a făcut să înţeleagă originile noastre şi perenitatea unei mari culturi. Domnul de latină ştia că, pentru copiii de şcoală, drumul spre un mare popor începe cu înţelegerea istoriei şi a valorilor sale, iar gustul pentru limba şi gramatica sa vor veni de la sine, fără chin şi fără teamă.
Florian Gheorghe este psiholog.