„Producătorul e spătarul scaunului regizorului“ – interviu cu producătorul de film Ada SOLOMON

Dintre toate artele, pare că filmul are în România, în ultima vreme, cea mai bună dinamică și vizibilitate internațională. Filmele românești parcă sînt abonate la premiile marilor festivaluri europene. Cîrcotașii spun că ar fi făcute în mod special pentru a sensibiliza juriile festivalurilor și, oarecum, în defavoarea marelui public. Poate fi ceva adevărat în asta, poate un regizor sau un producător să facă un film cu scopul precis de a cîștiga nu știu ce premiu?

Filmele nu se fac pentru festivaluri sau pentru un anumit loc în care să fie prezentate. Ele se fac, cel puțin după părerea mea, pentru că te arde să spui ceva, să exprimi o idee, să împarți cu alții o viziune asupra unui subiect. E tot așa cum nu scriem cărți ca să luăm premiul Nobel pentru literatură. Sigur că visăm și la premii. Dar nu se poate reduce totul la asta. Mă bucur că ați așezat cinema-ul între arte. Cred că problema cea mai mare la noi e faptul că, în accepțiunea populară, cinema-ul nu e văzut ca artă, ci mai degrabă ca divertisment. De aici întreaga discuție și întrebarea de ce filmele astea nu sînt ca filmele americane și așa mai departe. Sigur că filmele de box-office, create spre a fi divertisment, sînt diferite de ceea ce propune un cinema de autor. De aici pornește toată confuzia și polemica. Acest curent al cineaștilor români care s-a dezvoltat și iată că nu se mai oprește e un fenomen pentru care nu știu dacă are cineva vreo explicație logică. Mai apare și discuția legată de faptul că, dacă filmele trebuie să facă bani și chiar se fac bani din filme, de ce e nevoie să fie finanțate? Dar bilete se vînd și la teatru și nimeni nu se simte păcălit pentru că teatrele sînt și subvenționate. Sigur, există teatrul ca instituție de cultură cu greutate și teatrul de revistă și divertisment care n-are pretenții de artă profundă. Așa e și la cinema. Bineînțeles că lucrurile se și întretaie. Și evident că orice cineast normal își dorește ca opera lui să fie văzută de cît mai mult public, să-și transmită mesajul cît mai multor spectatori.

Așa cum spuneți că nu te gîndești neapărat la premii cînd faci un film, nu te gîndești nici la ideea că trebuie să bați recordurile de spectatori?

E foarte complicat să mai poți să faci în România un film care să bată recordurile de spectatori. Asta din multe considerente, dincolo de resursele cu care faci filmul, îți trebuie un buget considerabil pentru promoție și marketing. Nu ne putem propune să facem blockbustere care să concureze cu producțiile americane pentru că n-a­vem mijloacele, logistica și ingredientele lor. Și oricît de iubit va fi un actor român, nu va fi la fel de iubit sau de cunoscut pe cît este un star american. Pe de altă parte, tu, de felul tău, să fii făcător de biciclete și mîine să vrei să faci un Rolls Royce, care să aibă toate capacitățile și elementele unei mașini de lux, e peste mînă, nu e în firea lucrurilor și nu știu dacă asta e ce trebuie să ne propunem. Cînd faci artizanat, faci un anume tip de artizanat, de bijuterie, de exemplu, cu specificul și originalitatea ei. Dacă încercăm să intrăm într-o cultură pop de tipul ăsta cred că pînă la urmă, pe termen lung, pierdem. Sigur, o construcție cum e Selfie, care are toate ingredientele unui film de succes pe rețetă americană, performează. Dar, în bună măsură, în ultimii ani au performat și mai bine filmele așa-numite „de festival“, ca număr de spectatori și încasări. În ordinea acestor performanțe au fost 4, 3, 2, Eu cînd vreau să fluier, fluier, Poziția copilului, Aferim!…

Exista la un moment dat ideea de a face un film românesc, în limba engleză și cu un star american.

În California Dreamin’ a fost Armand Assante, dar forța acelui film a stat totuși în geniul lui Cristi Nemescu și nu în prezența lui Armand Assante. Premiile pot fi privite și ca un fel de marketing gratuit. E atît de simplu. Nu e atît o poveste de glorie, cît dorința ca filmul pe care l-ai făcut să fie văzut de cît mai multă lume.

Orson Welles spunea că, într-un film, actorul este cel mai important pentru că pe el îl vede lumea, apoi urmează scenaristul pentru că el stabilește ce face și ce spune actorul, iar pe regizor îl plasa abia pe locul al treilea, ca unul care face tot ce poate mai bine cu aceste ingrediente date. Fiindcă sînteți producător, unde vedeți rolul producătorului în toată această alcătuire?

Cred că Orson Welles se răsfăța un pic. Pentru mine, mai ales în tipul de cinema pe care îl practic, pionul central este regizorul. El este autorul, pentru că vorbim despre un cinema de autor, un cinema în care, în general, regizorul este la originea ideii și scrie scenariul (cîteodată singur, cîteodată cu un co-scenarist). Iar producătorul este pentru mine spătarul scaunului pentru regizor. E cel care îi ține spatele regizorului, îi susține viziunea. Din punctul meu de vedere, producătorul creativ nu este neapărat cel care generează idei, ci acela care reușește să susțină direcția propusă de autor, de regizorul scenarist, prin cunoștințele sale, prin universul său și prin puterea sa de dezvoltare a unui concept. Eu văd rolul producătorului undeva în spatele regizorului, n-aș zice însă în umbra lui, chiar dacă, în final, sigur că e în umbră (și nici nu cred că trebuie să fie altfel). Contează ce rezultă, ce se vede pe ecran, iar acolo se văd și meșteșugul, și talentul regizorului, dar și cele ale producătorului. Un film făcut cu resurse împrăștiate sau cu elemente adunate greșit în sprijinul unei idei nu va putea să fie de calitate chiar în ciuda pasiunii și talentului regizorului.

Care sînt problemele cu care se confruntă un producător în România, pornind de la realizarea filmului și pînă la distribuție?

Multe. Dar, cumva, pot spune că, pînă la urmă, lucrurile funcționează în ceea ce privește producția de film. Există un cadru legal care e funcțional. Sigur, are nevoie de un refresh, pentru că revoluția digitală a făcut ca lucrurile să se fi schimbat foarte tare în ultimii zece ani. Mai sînt și alte obstacole în raport cu cinematografiile din alte țări, unde lucrurile astea sînt funcționale de mult mai multă vreme într-o economie de piață. La noi sînt mai recente, s-au construit cu mult efort și fără resurse materiale grozave. Slavă cerului că avem creativitate și putem să ne jucăm și în campaniile de distribuție într-un mod foarte original. Sînt cîțiva distribuitori independenți în România care fac din distribuția de film o adevărată artă. Dar cea mai mare piedică în ceea ce privește cinematografia românească la ea acasă este lipsa sălilor de cinema. Poți tu să crești cele mai grozave roșii din lume, cu gustul cel mai bun, dar atîta vreme cît n-ai tarabele pe care să le expui și ele stau într-un hambar unde lumea nu are acces, ele se vor strica acolo și nimeni nu va afla cît de dulci și grozave sînt.

Cum colaborați cu rețelele de multiplexuri care s-au dezvoltat în marile orașe?

Colaborarea cu ei e din ce în ce mai bună, numai că nu s-a făcut nimic la nivelul autorităților. Există un sprijin din partea CNC pentru cinematografele care difuzează filme clasificate ca produse artistice, dar în ceea ce privește digitalizarea, aducerea sălilor la standardele momentului, autoritățile n-au făcut nimic. O sală de cinema nu e un băruleț, trebuie bani pentru a o construi și nu există nici un fel de facilități de împrumuturi pentru cei care fac asta. Deci, fiind o inițiativă economică privată, oamenii vor să facă bani, să și acopere investițiile, e în firea lucrurilor. Apariția multiplexurilor e benefică, pentru că fără ele nu mai aveam ecrane deloc. Sigur că pentru noi nu e o fericire că filmele românești nu sînt programate în prime time, dar ele sînt din ce în ce mai prezente în programul multiplexurilor și mai mult decît atît, lanțurile cinematografice au posibilitatea, prin legea actuală, să sprijine anumite producții cinematografice la alegere. O parte din cota datorată Fondului Cinematografic poate fi investită direct într-o anume producție care e la rîndul ei selectată și sprijinită de CNC. Formula funcționează și ea a creat un soi de legături mult mai strînse între unii și alții.

Cum vedeți viitorul în domeniul acesta? Vor mai exista săli de cinema stradale, clasice, sau vor fi numai multiplexuri? Mai e vreo șansă să reînvie sălile vechi?

Eu cred că așa cum vor exista întotdeauna galerii de artă și nu doar muzee, vor continua să existe și cinematografele mici cu un program curatoriat, ales cu multă grijă, cu un public fidel. Chiar dacă într-un multiplex condițiile de vizionare sînt mult mai bune decît într-o sală mică. E adevărat că e foarte greu, economic, să menții fără pierdere o sală de cinema cu un singur ecran și probabil că, în perspectivă, un complex cu două-trei ecrane și cu mai puține scaune în fiecare sală va fi o formulă mai profitabilă. Dar aceste săli ar trebui ajutate din resurse publice de la primării sau de la bugetul de stat. Dincolo de asta, cinema-ul e concurat într-un fel de facilitatea actuală de a vedea filme pe ecranele diverse de acasă. Nici pirateria nu poate fi ignorată. Totuși, experiența vizionării cu o seamă întreagă de necunoscuți în întunericul sălii de cinema este particulară. Aș mai vrea să spun că, din prețul pe biletul încasat la un film, doar a cincea parte (cel mult) ajunge înapoi la producător. Cum îți poți recupera investiția în aceste condiții, filmul fiind un produs scump?

S-au diversificat tipurile de filme ro­mâ­nești în ultima perioadă?

Da, ăsta e un lucru de remarcat mai ales în toamna asta. Oferta tipurilor de film e mult mai largă. Aș începe cu Sieranevada care, pe lîngă forță dramatică, are un pronunțat caracter de comedie. Aș continua cu Cîini, care este un thriller de inspirație americană, dacă pot să-mi permit să spun asta, care e un cu totul și cu totul alt tip de discurs cinematografic. Aș menționa și o comedie simplă, independentă și absolut adorabilă, care se cheamă Două lozuri, în regia lui Paul Negoescu. Aș aminti și noul film al lui Radu Jude, Inimi cicatrizate, un film de epocă, iarăși, o poveste care n are nici o legătură cu ceea ce este numit în general noul cinema românesc, adică actualitatea, minimalismul, restrîngerea temporală… Nu în ultimul rînd, vreau să vorbesc despre un film german foarte legat de România (care va fi lansat pe 21 octombrie pe ecrane), răsfățat la Cannes și nu numai, Toni Erdmann, care s-a filmat în proporție de 85% în România fiindcă se petrece într un București al expaților. Iată, am enumerat cîteva filme complet diferite care asigură publicului o ofertă foarte variată, fiind în același timp filme de artă, „de festival“, dacă vreți. E limpede că lucrurile nu mai merg într-o singură direcție.

a consemnat Andrei MANOLESCU

Foto: Silviu Gheţie