Prizonierii conştiinţei noastre

- argument -

Atîta vreme cît vor exista în lume regimuri totalitare, vor exista şi disidenţi. Ezitanţi sau hotărîţi, ascunşi sau vocali, moderaţi sau radicali, în libertate provizorie sau în detenţie, încercînd cu mijloacele pe care le au la îndemînă să spună adevărul despre ce văd în jurul lor. Uneori, adevărul nu trece mai departe de gardienii închisorii în care sînt condamnaţi să-şi petreacă zilele, alteori, cu ajutorul unor oameni dispuşi să le spună povestea mai departe, adevărul ajunge la Amnesty International şi în presa străină. Ca să existe dovezi despre abuzurile regimurilor respective, ca să „se facă presiuni“ pentru apărarea libertăţii de expresie, ca să afle guvernele din ţările în care există disidenţi că restul lumii ştie şi că e cu ochii pe ele. Acesta este mecanismul. Dar el funcţionează numai dacă noi, cetăţeni ai restului lumii, pricepem că avem un rol în toată această poveste: chiar rolul de a spune povestea.

Timp de aproape jumătate de secol, am sperat că Occidentul va afla ce se întîmplă în România comunistă şi că nu va lăsa lucrurile aşa. Informaţiile din ţară care ajungeau la Europa Liberă sau la Vocea Americii erau apoi preluate de instituţiile pentru apărarea drepturilor omului şi transformate în argumente împotriva propagandei. Aşa s-a întîmplat şi în cazul lui Radu Filipescu, care a fost eliberat după trei ani de detenţie datorită presiunilor, petiţiilor, protestelor din străinătate. De 22 de ani, nu mai trăim într-o dictatură. Citim ce vrem, zapăm dintr-o parte în alta, avem acces la presa străină, călătorim. Şi în timp ce noi ne bucurăm de libertăţile noastre regăsite, în China, Egipt, Cuba, Iran etc. există oameni care-şi riscă libertăţile, şi-aşa puţine, ca să spună ce se întîmplă de fapt în ţările lor. Despre aceşti oameni e vorba în paginile care urmează. Am ales cîteva istorii care ni s-au părut puncte esenţiale pe harta disidenţei din ultimii ani. Şi în loc să folosim fotografiile celor despre care am scris, am rugat-o pe Alina Filipoiu să ilustreze textele din dosar. Portretele ei reinterpretează poveştile respective, într-un discurs în acelaşi timp puternic şi delicat. Ce veţi face apoi cu aceste poveşti rămîne numai şi numai la latitudinea dumneavoastră.

Ilustraţie de Alina Filipoiu