Prizonier în propria colivie de aur

Colecția e precum casa melcului. Colecționarul duce o „casă” iluzorie în spate. La interiorul acesteia își liniștește uneori angoasele și își poate domoli impulsurile agresive și sexuale care apasă puternic în corp, pentru a fi descărcate. Colecția poate fi un obiect al iubirii, un obiect al urii, un obiect narcisic și întrepătrunderi între acestea.

Comportamentul de a colecta în mod obsesiv, fie că sînt implicate obiecte animate sau inanimate, este strîns legat de dificultatea de a procesa o anumită pierdere, fie ea reală sau imaginară. Este infinit mai dificil pentru o persoană să țină un doliu pentru ceva ce nu a existat și a fost dorit sau ceva care a fost răpit atroce din experiența sa de viață. Metabolizarea pierderii presupune confruntarea cu realitatea unor sentimente foarte puternice: ură, spaimă, furie, rușine, tristețe, invidie. Adresarea acestora cu un aparat mental fragilizat poate zdruncina uneori puntea cu realitatea. Versantul cel mai tragic în aceste situații nu este simptomul, care de multe ori duce chiar în bizarerie prin particularitatea sa (îmi revine în minte situația unei persoane care colecționa reptile, unele dintre acestea fiind chiar moarte și în descompunere). Pentru unele persoane cu un grad de aplecare către colecționare care frizează patologicul, acesta arată o dificultate masivă de a lăsa în urmă, a da drumul. Colecționarii tind adesea să se baricadeze de lume la interiorul propriei colecții, rupînd legătura cu oamenii. Ei construiesc în afara lor atmosfera funerară dinăuntru, lumea interioară goală și inanimată, îngustă și rigidizată, în care se află ei prizonieri.

Ce se întîmplă însă atunci cînd această interfață, care a reușit să mențină un anumit grad de contact cu realitatea, este înlăturată fără a dispune de un alt stîlp de sprijin interior, mai înalt adaptat la realitate?

Sfîșierea învelișului protector aruncă persoana într-un gol infinit. Deși susține un contact cu realitatea subțire ca un fir de ață, în absența unei alternative mai bine adaptate pot apărea disocieri zdravene și prăbușiri psihice. Pentru că nu este găsit un alt pilon de susținere care să apeleze la resurse interne pentru a pune în mișcare o elaborare care să scoată din ciclul compulsiv de colectare, acest comportament continuă ca o formă de dependență, la nesfîrșit, fără putința de a seta o limită. Tendința este de a acoperi sentimentul de pierdere și lipsă cu un comportament maniacal de acumulare, care să învelească iluzoriu golul și care stimulează un sentiment de ușurare pe moment. Aceasta poate fi susținută de o fantezie de a poseda totul, în totalitate, și reprezintă apărarea robustă în fața unei angoase depresive, cum este, de exemplu, cazul lui Hagi Tudose. Hagi Tudose ajunge să colecționeze bani pentru că doar așa avea iluzia păstrării unei legături vii cu grija pe care o primea de la mama lui.

În romanul Colecționarul al lui John Fowles este reprezentat un aspect mai întunecat al semnificației unei colecții. Personajul colecționar se baricadează de lume prin intermediul colecției de fluturi și își satisface iluzia de a poseda ceva frumos, feminin, pe care să-l poată accesa, păstra, arunca sau strica după bunul plac. Frederick este genul de persoană sterilă, care se exprimă în clișee și încearcă să fie mereu corect, se îmbracă curat și cu hainele călcate la dungă: „e ca ploaia monotonă care ucide culoarea”. El nu are inflexiuni ale vocii cînd se exprimă, iar privirea lui este fixă și lipsită de expresie, inertă. Gîndirea lui este rece, fără afecte. Obsesia lui se mută treptat de la colecția de fluturi către o tînără femeie artistă, care îi trezește aceeași trăire ca atunci cînd descoperă un fluture dintr-o specie rară. Frederick o răpește și o sechestrează în subsolul propriei case, acesta fiind momentul în care el începe o altfel de colecție. Treptat, fantasma de a o poseda pe mama care îl părăsise la vîrsta de doi ani și suferința teribilă de a se fi simțit un obiect în scenariul ei de viață iau forma unor acțiuni care înfioară. Tipul de relație inaugurat cu noua lui colecție, un substitut simbolic, este  una în care el este în control și în care dispune de ea după bunul plac. Aceasta devine ca o parte din trupul lui: „pur și simplu bucuria de a mă avea în ghearele lui. (...) Nu-i pasă ce spun sau ce simt – pentru el sentimentele mele nu contează –, important e numai faptul că m-a prins aici. (...) E colecționar. De aici provine tot ce este mort în el” (John Fowles, Colecționarul, Editura Polirom, 2007). Caracterizat de platitudine emoțională, singurul moment în care poate să simtă ceva este acela în care își privește colecția.

Colecțiile pot fi refugiu, punte de menținere a contactului cu realitatea, oglinzi narcisice sau extensii ale propriului corp. Presiunea haotică a emoțiilor poate căuta conținere/conținător și acestea pot lua forma unor colecții. Putem observa primele colecții pe care le fac oamenii în copilărie: mașinuțele, soldățeii, păpușile, animalele de pluș. Ulterior acestea pot rămîne la păstrare, se pot extinde sau interesul copilului se poate muta la altceva: timbrele, numismatica, cărțile poștale, discurile de muzică și așa mai departe. Colecțiile pot să împietrească fără să sufere modificări pentru toată viața, alteori interesul pentru ele se mută sau se transformă, în mod păgubos sau creativ.

Colecțiile au uneori rolul de stîlp de sprijin al stimei de sine și pot stimula o valorizare de sine prin asocierea cu un obiect al sinelui idealizat. Un exemplu poate fi relația unui adolescent cu colecția de discuri de muzică ale unei trupe preferate. Alteori o colecție poate funcționa ca un talisman împotriva unor catastrofe imaginate în viitor, cu caracter extern. Aceste persoane nu pot distinge pericolul intern de catastrofă, atunci cînd un afect poate irumpe fără putința de a-l conține. Ele deja se află într-o furtună emoțională pe care o externalizează prin scenariile fatidice privitoare la viitor și nu își pot apropria agresivitatea și ura.

Relația cu o colecție are, pentru fiecare, un caracter particular, cu articulări agresive, pasionale sau narcisice. Simbolistica unei colecții sau a unei porniri patologice către colecționare este tăinuită de fiecare colecționar, tăinuită chiar și față de propria conștiință. Aceasta are un înțeles atît de intim propriei ființe încît e greu de deschis un dialog cu sine despre ce însemnătate are. În pofida tuturor eforturilor noastre de a sonda înțelesurile, rămîne un mister de descifrat pentru fiecare persoană care are o relație particulară cu propria colecție. Ce sau cine din forul interior este colecția, cine este colecționarul și ce fel de relație este între ei?

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.