Privirea corigentă

Educaţie. Artă. Două cuvinte temeinice, care, în zilele noastre hiperinformatizate (citiţi cu acces cvasiinstantaneu la orice, oriunde, oricînd), încă mai fac diferenţa, decisivă, între oameni. Cel puţin, aşa cred eu. Educaţie prin artă... Spun şi eu „vast program“ şi nu, nu mă gîndesc c-ar fi o prostie. Altele ar fi întrebările. Cum, cu cine şi, mai ales, de ce?

Am avut ocazia şi plăcerea, sinceră, să particip la cîteva astfel de încercări. Mai precis, am fost invitat să discut cu elevii diferitelor licee despre filmele pe care aceştia fie le vedeau odată cu mine, fie le văzuseră cu cîteva zile înainte. Vorba aceea, quite a challenge! Cum să-i faci curioşi, deschişi, cum să nu-i pierzi vorbindu-le şi explicîndu-le, cam o oră, cum şi de ce Reconstituirea, Waltz with Bashir, De battre mon coeur s’est arrêté, Hîrtia va fi albastră sînt filme foarte bune, pe care e bine că le-au văzut şi de la care nu vor pleca aşa cum au intrat, fără nimic? E, oarecum, simplu. În primul rînd, nu trebuia să fiu didactic şi preţios, îndepărtîndu-i de filme. Ei le văzuseră, mai rămînea să-i fac să vorbească despre cele (ne)văzute, să încerce să se-ntrebe „de ce vedem filme?“. Cu puţine excepţii, reacţiile din timpul proiecţiilor erau superficiale (adică hăhăieli, ieşiri din sală, comentarii infantile), în special la filmul lui Lucian Pintilie, căruia nu-i găseau mari subtilităţi, nu reuşeau să-l pună în context, cu alte cuvinte. Nici nu auziseră de regizor, iar filmul era o premieră pentru toţi.

Nu-i nimic, de asta sîntem aici, să înţelegem, dacă vrem, de ce „acest Pintilie“ este considerat cel mai bun film românesc. De fapt, toată discuţia s-ar putea reduce la doar două cuvinte: dacă vor. Fireşte, îmi veţi spune, unii dintre dumneavoastră, că la vîrsta asta (a liceului), noi, cei mari, ştim mai bine ce le trebuie copiilor şi că e mai puţin o chestiune de opţiune a juniorilor, cît una de educaţie a lor, de care tot maturii sînt responsabili. Maturii aceştia responsabili n-au fost în stare să introducă în curricula şcolară o absolut necesară materie de educaţie vizuală, deşi trăim ore bune din zi & noapte cu ochii lipiţi de tot felul de ecrane, iar pentru o mare parte a aceleiaşi generaţii mature filmele lui S. Nicolaescu sînt istorie autentică. Aşa că i-am întrebat pe foarte tinerii spectatori dacă la lecţia de istorie contemporană au fost duşi de către profesorii lor la Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu? Dacă nu greşesc, o singură clasă a mers la premiera de la Sala Palatului. Sincer, remarcabil, cu atît mai mult cu cît sînt şi profesori care refuză filmul lui Andrei Ujică pentru că s-au săturat de... mizerie. În acelaşi timp, cam jumătate din populaţia României regretă vremurile ante-’89. Finalmente, răspunsul este foarte simplu. Filmul, poate mai mult ca orice artă (ştiu, Constantin Noica nu considera cinematograful o artă, dar asta e o altă discuţie) înseamnă manipulare. Orice imagine înseamnă manipulare. Cu atît mai mult imaginile în mişcare, cu pretenţiile lor de redare a vieţii aşa cum e ea. Educarea privirii ne ajută să înţelegem (de văzut, vedem toţi) de ce filmele de propagandă ale lui Leni Riefenstahl nu-s acelaşi lucru cu „Cîntarea României“,  să zicem. Iertare pentru blasfemie, dar aveam nevoie de o comparaţie grosolană. Sau de ce Inglorious Basterds este cinema pur. Hai să zicem că documentarul nu-i acelaşi lucru cu ficţiunea şi că atunci cînd mergem la cinema nu vrem „decît“ să evadăm din plictiseala vieţii de zi cu zi. De altfel, acesta e reproşul adus filmelor noului val românesc: sînt toate la fel, arată ca-n viaţă, cu oameni obişnuiţi, care vorbesc liber şi fac ce facem toţi. Răzvan Rădulescu îi răspundea/explica unui admirator (la TIFF, după proiecţia Felicia,...) că nu, acele filme româneşti nu-s deloc ca-n viaţă şi că, în nici un caz, nu-s la fel. Din nou, lipsa unei minime educaţii cinematografice, chiar şi a spectatorului sincer entuziast, duce la astfel de erori frecvente.

Cu toate astea, toţi ne pricepem la filme şi ştim de ce preferăm Avatar oricărui titlu românesc. Nu rîdeţi, comparaţia nu e ridicolă; în Bulgaria, produsul lui James Cameron a fost depăşit la intrări de un film bulgăresc. La fel, în Polonia, Titanic a fost... scufundat de un film polonez. La noi, Aurora nu are sunetul conceput de Cristi Puiu, pentru că tehnicienii din sălile de cinema cred că nu-i mare lucru dacă nu se aude chiar totul...

Cu toate astea sînt şi semne bune. Programele cinema.edu, Education a l’image, Caravana cinematografică organizată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, dar şi serile cu film românesc de luni şi seria Wim Wenders de la NCRR (Noul Cinematograf al Regizorului Român), pe lîngă festivalurile care fac, oricum, săli destul de pline, adună din ce în ce mai mulţi cinefili.

Şi aş mai spune ceva. Foarte important. Prima temă/lecţie pe care trebuie să o ştie şi să o aplice orice iubitor de cinema e că filmele trebuie văzute pe ecran mare. Cu lumina stinsă. Adică într-o sală de cinematograf. Măcar prima oară. 

Florin Barbu este critic de film, realizatorul emisiunii Cinemas, B1 TV.