Privind gunoaiele

12 iunie 2019   Tema săptămînii

Așa cum spunea profesorul meu de film de semestrul ăsta, Peter Gallison, documentarul Albatross (Chris Jordan, 2017) te face să privești. Te obligă să vezi gunoaiele și efectele lor. Te uiți minute întregi la stomacurile despicate ale albatroșilor morți, în care se văd dopuri de PET-uri și fragmente de tacîmuri de unică folosință. Privești cum albatroșii adulți își hrănesc puii cu mîncare găsită în ocean, dar și cu bucăți din brichete de plastic sau sîrmă. Cu toate că există părți din film în care cred că subiectul ar fi putut fi abordat altfel, cum ar fi cele care pun accentul exclusiv pe vina și responsabilitatea individuală, fără a vorbi prea mult despre vina corporațiilor și statelor, e greu să neg impactul pe care l-a avut Albatross asupra mea. Am fost pus în fața tonelor de plastic pe care eu și noi toți le consumăm zilnic și la care nu mă mai gîndesc neapărat după ce le arunc la gunoi.

Tot prin acțiunea de a vedea a pornit și pasiunea mea pentru gunoaie, de cînd eram mic. Începînd de la patru-cinci ani, vedeam în fiecare zi, pe geamul din sufragerie, mașina ridicînd gunoaiele de la ghenă. Era unul dintre evenimentele principale ale zilei pentru mine, atît de marcant încît pentru doi-trei ani mi-am dorit să devin gunoier. Am rugat-o chiar pe bunica mea să îmi cumpere o mașină de gunoi de jucărie, ca să îmi explorez pasiunea în miniatură. La nenumărate petreceri de familie de mai tîrziu, bunica povestea cum a umblat din librărie în librărie ca să găsească mașina pe care mi-o doream, primind priviri mirate de la vînzătoare cînd auzeau ce căuta. A găsit, pînă la urmă, și o țin minte perfect și acum, o mașină de gunoi portocalie, cu care m am jucat cîțiva ani. După care, probabil, mașina portocalie a devenit, la rîndul ei, gunoi. Prin povestea asta a bunicii, dar și prin ritualul meu de copil de a privi în fiecare zi gunoierii pe geam, gunoiul a căpătat un fel de loc mitologic în imaginația mea. Vreo 15 ani mai tîrziu, odată cu cursul de film menționat mai sus, am hotărît să explorez din nou subiectul gunoiului. Așa am ajuns să fac un film despre gunoiul de la Harvard, facultatea unde studiez. Ca studenți, punem totul în niște tomberoane și-i lăsăm pe alții să se ocupe de soarta lor. La fiecare final de an, tone de obiecte sînt aruncate din cămine de studenții care tocmai au absolvit. M am întrebat ce se întîmplă cu acele obiecte și am ajuns la centrul de reciclare și refolosire al facultății. M-am plimbat printre tone de gunoaie: lăzi de hai-ne, de la tricouri cu diverse organizații studențești la pantofi desperecheați, maldăre de baterii, computere rămase după ce diverse departamente ale facultății au făcut renovări. A fost un exercițiu impresionant de a privi, de a vedea ce se va întîmpla cu toate obiectele pe care și eu, la rîndul meu, le voi arunca probabil în decembrie, după ce îmi termin ultimul semestru de facultate și mă mut din Cambridge. Poate că informat, mai mult sau mai puțin subconștient, de visul meu de mic de a fi gunoier, m-am urcat, cu ocazia filmului, și într-una dintre mașinile de gunoi ale facultății. Împreună cu Julio, șoferul din acea zi, am pornit la 8 dimineața prin diverse birouri ale facultății ca să ridicăm ceea ce ei aruncaseră. E fascinant să te gîndești că fiecare om care se descotorosește de obiecte vede doar obiectele aruncate de el și de departamentul lui, în ziua respectivă. Dar puțini văd acumularea de gunoaie de la sfîrșitul zilei, din mașina lui Julio, sau acumularea și mai impresionantă din depozit.

Un alt lucru la fel de invizibil e munca fizică. În cele cîteva ore, l-am privit și filmat pe Julio cărînd imprimante, lăzi de cartușe folosite, bucăți de lemn, etajere și dulapuri, încărcîndu-le și descărcîndu-le din mașină. Nu am putut decît să îmi imaginez cîtă muncă e depusă în fiecare zi, de fiecare șofer, din fiecare oraș din lume pentru a ne căra gunoaiele, pentru a le selecta și pentru a le duce într-un loc semi-ascuns, cît mai departe, astfel încît cetățenii (și în special cei din clasa de mijloc, care par să țină atît de mult la curățenie) să nu le mai vadă. Nu am putut decît să îmi văd și propriul privilegiu: gunoiul e un subiect care mă interesează, în care sînt implicat, însă, cu toate că eram acolo, printre obiectele aruncate, eu tot rămîneam cel cu camera în mînă.

Poate că primul pas în a realiza cîte tone de gunoaie producem, cît de important e să ne gîndim la gunoi și cum planeta e din ce în ce mai acoperită de gunoaie, este să ne uităm. Consumul excesiv și producerea, la scara la care se întîmplă acum, a gunoaielor este departe de a fi doar responsabilitate personală – corporațiile încurajează constant acest consum și risipesc tone de materiale și produse în dorința de a face cît mai mult profit, cît mai rapid. În același timp, și noi trebuie să începem să ne privim gunoaiele. Nu de la distanță, idealizat și voyeuristic, așa cum mă uitam eu la mașina de gunoi pe geam, ci să vedem îndeaproape tonele de plastic din albatroși, zecile de obiecte aruncate, dar și munca depusă pentru a ne „scăpa“ de aceste gunoaie. 

Luca Istodor face studii de gen, sexualitate și feminism la Universitatea Harvard, în SUA.

Foto: wikimedia commons

Mai multe