Privește cerul!

Să ai un picior încălțat și altul desculț poate părea o joacă de copii. Un dezechilibru poznaș, o situație în care totul e posibil, căci lumea nu mai e trăită după reguli, consfințite prin obișnuințe sau cimentate în tradiții, ci lucrurile se-ntîmplă ca și cum. Te înscrii rapid, în funcție de necesități și de zvîcul interior de moment, în echipa desculților sau în cea a încălțaților. Te afli pe o graniță, într-un fel de no man’s land, din care poți țîșni, către o direcție sau către opusul ei, atunci cînd se ivește clipa alegerii. Ori cînd te împinge cineva, mai mult sau mai puțin abil, de la spate. 

C-un-picior-încălțat-și-altul-desculț, străbăteau teritoriile și eroii din mitologia greacă. Monosandaloi sau monokrepides(cum îi numește Pierre Vidal-Naquet), ei erau simultan prezenți în curgerea cotidiană a timpului (așadar, în istorie), dar și-n eternitatea mitului. Pășeau pe pămînt, dar urmau să fie „spînzurați” pe bolta cerului (unii dintre ei), printr-un proces de catasterizare. A face din cineva o stea însemna pe-atunci și continuă să semnifice și astăzi, cînd stelele sînt așezate direct pe asfalt, după hollywoodianul model al celebrei Walk of Fame, a recunoaște în el valoarea, statutul de erou.

Ce anume face însă ca omul obișnuit să devină erou? În mitologia greacă, el avea destinul trasat de la naștere, era adesea un semizeu, deci venea în lume înzestrat cu un surplus de putere, de înțelepciune sau de frumusețe. Fura întrucîtva startul, dar urma să plătească zdravăn pentru acest lucru. Orice bagaj suplimentar se taxează cînd e vorba de zbor, nu-i așa? Dualitatea lui intrinsecă nu era bine văzută nici de muritori, nici de zei, căci nu aparținea, pe de-a-ntregul, nici unuia dintre cele două universuri. Pentru Yvez Richez, autorul unui volum intitulat Scurt elogiu al eroului (din noi) (Editura Spandugino, 2009, p. 71), diferența dintre omul obișnuit și erou rezidă în capacitatea celui din urmă de a parcurge drumul dinspre imposibil către un posibil, de a transforma ceea ce pare imposibil într-o variantă a posibilului: „Trecerea de la imposibil la un posibil este o renunțare în vederea unei finalități pe care eroul nu poate nici s-o înțeleagă, nici s-o perceapă, cu atît mai puțin s-o explice, dar pe care o simte înfiripîndu-se în adîncul său, asemeni unei forțe în acțiune, un lucru care-l depășește, o vocație, adică o chemare mai puternică decît el, care îl poartă dincolo de ceea ce își poate el imagina”. Mai simplu spus, erou este cel care se lasă condus de un val mai înalt decît el însuși, cel care iese din rînd și din obișnuit, tocmai pentru că acceptă această călătorie, în care forța ce-l mînă de la spate nu poate fi pe deplin înțeleasă și circumscrisă, dar căreia i se încredințează fără ezitare, considerînd-o mai bună decît el însuși. E un fel de abandon al sinelui, pentru a-și afla sinele mai adînc, la capătul traseului inițiatic. Odată parcurs, drumul poate deveni imbold și pentru alții, eroul se metamorfozează, treptat, în model. Așa se ivesc valorile în lume, străbătîndu-și mai întîi propria cărare, ducîndu-și în singurătate luptele și cauterizîndu-și aparentele neputințe, pentru a le putea pune ulterior, celor care vor să le urmeze, un exemplu convingător înaintea ochilor. Mișcarea e, inițial, spre înlăuntru, pentru a da apoi peste marginile ființei, în afară. Numai cine a avut curajul și stropul de nebunie pentru a evada dintre fruntariile cunoscutului și a călători către o cunoaștere mai profundă, ca și cum ar fi ocultat, de bunăvoie, ochiul de carne, pentru a i se deschide ochiul spiritului, numai acela ajunge să-mbrace veșmintele eroului. Iar nebunia, în cazul lui, nu este decît celălalt versant al înțelepciunii, după cum ne tălmăcește La Rochefoucauld, în Maximele sale (Editura Polirom, 2019, p. 104): „Cine trăiește fără un dram de nebunie nu este atît de înțelept pe cît își închipuie”.

Unde sînt, în prezent, eroii, de ce s-au ascuns modelele, care-i explicația absenței valorilor autentice din societatea românească de astăzi? Ne lamentăm în mod constant pe marginea acestor întrebări. Numai că perpetua jelanie, cu mîinile încrucișate pe piept a neputință, tinde să se transforme în exact opusul ei; începem să nu mai resimțim durerea pierderii eroilor, pentru că am afirmat-o de atîtea ori, încît pare o realitate de neocolit, aproape un dat. Cu siguranță, valorile nu au dispărut, doar stau într-un con de umbră, iar motivațiile sînt diverse. Necesitatea creează realitatea, o obligă aproape să prindă contur. Dar este vorba despre o nevoie lucidă și asumată, care invocă prezența valorilor, oferindu-le astfel dreptul să se manifeste. În lumea actuală însă, eroii sînt înlocuiți adesea cu simulacre, ca și cum în locul chipurilor am așeza măști, perfect lipite pe structura craniană, cu un adeziv aproape imposibil de îndepărtat. Forma se substituie fondului, iar măștile sînt urcate pe piedestal, pentru a fi ovaționate. Într-un asemenea context, oamenii de calitate se dau, timid, la o parte, se șterg din fața mulțimii, se întorc dinspre mișcarea în afară către cea spre lăuntru. Se ascund și germinează în tăcere, în cadrul grupurilor restrînse, care înțeleg importanța intimității. 

Valorile sînt aceleași și cei care le transportă prin lumea de sub cer seamănă cu aceia care o făceau în urmă cu un deceniu, un veac sau chiar cu secole bune înainte. La nivel comunitar, ele se transmit ca un fel de zestre culturală, se înscriu firesc în ereditatea noastră socială, după cum, într-un alt plan, genele se perpetuează datorită eredității biologice. Valorile culturale (recunoscute și împărtășite din generație în generație, în interiorul comunităților) nu se suprapun peste cele personale, care alcătuiesc eșafodajul interior al fiecărui individ și funcționează ca o busolă ce indică drumul de parcurs. În cazul eroilor, aceste valori personale îi dirijează mai ales spre ceilalți, în variante existențiale care presupun renunțarea la orizontul închis al egoismului în favoarea altora. Și nu e nevoie să fii un personaj mesianic, să salvezi întreaga lume, ca să-ți meriți această „piele”, e suficient să răspîndești lumină, prin acțiunile tale, în interiorul secvenței de umanitate în care trăiești. Un părinte care-și crește cu abnegație și înțelepciune copiii, un profesor sau un antrenor dornic să împărtășească nu doar informații, tehnici și strategii, ci un anumit înțeles al gustului lumii, devenind mentor pentru discipolii săi, un prieten care și-a însușit adevărul din ideea lui Seneca (Despre prietenie, Editura Seneca, 2018, p. 36), potrivit căreia „se cuvine să trăiești pentru altul dacă vrei să trăiești pentru tine”, un om care își practică meseria nu ca pe un job, între orele de serviciu, ci ca pe o vocație prezentă în fiecare respirație, pot deveni variațiuni contemporane pe tema eroului. Generozitatea, curajul, dăruirea, gestul orientat spre un bine mai înalt și mai larg decît cel strict personal sînt mărcile acestor indivizi, pe care îi ignorăm frecvent, trecînd cu ușurință peste înfățișările lor umile, lipsite de aura legendară a celor ieșiți din comun. 

Valorile continuă să existe, ele nu au dispărut din societatea contemporană, însă nu mai au la dispoziție oglinzile în care să se reflecte. Privirea-martor, cea care consfințește prezența și atestă ierarhia, tinde să dispară, din păcate. Nu mai avem (sau nu mai știm să folosim) instrumentele necesare distingerii între valori și non-valori, pentru că ne-am abandonat creierele în mașina de spălat a televiziunii și a Internetului și le-am scos de-acolo impregnate de balsamul înșelător al contramodelelor. Problema noastră este, cred, mai ales una de receptare. Ni s-a închis ochiul capabil să vadă că, printre noi, sînt oameni care merg cu un picior încălțat și altul desculț, doar pentru a păstra lumea în frumusețe și coerență. Într-o societate care mizează frenetic pe individualism, concurență acerbă (adesea neloială) și consum, aceia care se descalță de ei înșiși, pentru a le pune semenilor pămînt moale sub tălpile gîndului, par a fi niște inadaptați sau niște nebuni. În definitiv, eroii n-au aparținut niciodată unei singure lumi și pasul lor a lăsat urme pe nisipul timpului doar pentru cei care-au știut să le citească. Călătoria lor continuă, să zăbovim un timp în preajma celor pe care-i întîlnim pe drum, să ne întrebăm ce ne-a trecut cel care a trecut pe lîngă noi. Și să ne amintim, din cînd în cînd, de acel îndemn încredințat caldarîmului, ca o invitație la atenție: privește cerul! Procesul de catasterizare n-a încetat. Acolo, în cerul inimii, merită să fie rînduiți eroii.

Cristina Bogdan este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și decanul acestei facultăți.