Printre focusări și determinare...

Cînd mi s-a propus subiectul (sminteli ale lumii contemporane), mi-am spus că cele zece mii de semne dăruite îmi vor fi insuficiente: fac parte dintr-o generație „veche”, drept care de dimineață pînă seara iau notă de culorile intense, uneori smintitoare, ale noii lumi. Pe care o simt din ce în ce mai puțin a mea. Dar la care încerc să mă adaptez, atîta timp cît acest efort nu lasă cuțitul ajustării să ajungă la os. Sau la minte. Drept care am învățat să conviețuiesc pașnic, dar bombănitor, cu influencer-ii, cu operațiile estetice nemiloase, cu persoanele „determinate” și „asumate” care „fac diferența”, cu programele de wellbeing și mindfulness, chiar și cu cele de dezvoltare personală și de scriere creativă, cu TikTok (despre care nu știu încă foarte bine cu ce este diferit față de Facebook, care la rîndul lui pare că este diferit față de Instagram, dar, mă rog, am limite evidente), cu emisiunile lungi, din prime-time, în care fete și băieți se pupă, se ceartă, se căsătoresc și se despart sub privirile soacrelor, cu emisiuni (jurnalistice!) de tip monolog televizat, în care protagoniștii vorbesc în neștire cu ecranele laptop-urilor și nu știi dacă ce vezi și ce auzi este informație, durere de măsea a realizatorului, intoleranță la frustrare etc. și cu cîte și mai cîte drăcii care mai de care mai inutile și mai trecătoare (sper).

Dar sînt cîteva „mișcări” pe scena lumii în fața cărora bombănelile mi se transformă în panică, îngrijorare, iritare, opoziție. Spre exemplu:

Pe o platformă jurnalistică se deschide proiectul „Dăm credit educației”, în care diverse persoane care lucrează în domeniu sînt invitate să descrie inovații, teme, reflecții, programe pe subiecte de învățare. Unul dintre primii invitați este un trainer care are ca premisă a workshop-urilor pe care le susține următorul fapt, citez: „Profesorul tău s-ar putea să greșească. Învață să gîndești cu capul propriu. Acesta este îndemnul care stă scris deasupra tablei în multe școli britanice și este invitația pe care trainer-ul o adresează celor care participă la cursurile și workshop-urile sale de gîndire critică, de la elevi de liceu pînă la manageri. A gîndi critic înseamnă să gîndești limpede sau sănătos ca să iei decizii mai bune. Gîndirea critică te ajută să nu cazi în niște capcane, un lucru care se întîmplă destul de des”. Nu știu dacă în școlile britanice scrie asta deasupra tablei, dar în acest tip de discurs stau cîteva dintre marotele lumii de azi:

1) Relativizarea autorității de orice fel, fie ea profesională, pedagogică, parentală, ierarhică etc. Se practică din plin. Ce ne spune nouă citatul de mai sus, de fapt? Că primul gînd pe care elevii trebuie să îl aibă în întîlnirea cu educatorul lor este că acesta poate greși. Să intre, deci, în alertă și să îi vîneze erorile. Chiar dacă încă nu are instrumente, informații, capacități, experiențe suficiente ca să o facă în mod adecvat, că doar pentru acumularea lor vine la școală, elevul trebuie să se situeze, din start, pe poziții adverse. Să nu aibă încredere în profesorul în care statul a investit timp, bani, formări și pe care l-a autorizat să predea (vasăzică, să aibă încredere în trainer-ii care îi spun să nu aibă încredere în dascăli!). Și acest îndemn este precizat în cadrul unui proiect în care cititorii sînt îndemnați să dea credit educației.

Nici o categorie profesională, nici o autoritate nu a scăpat de întrebări, vinovății, comentarii din partea celor care nu au nici o cădere să o facă sau, dimpotrivă, din partea „specialiștilor”: toată experiența de veacuri, toate criteriile, toate normele, toate reflecțiile au fost luate în răspăr: medici, profesori, scriitori, analiști de orice fel, savanți, artiști, lideri, sportivi etc. 

E timpul relativizării? Al nesupunerii față de „dat”, față de „tradiție”, față de normă? OK, dar e timpul să punem și ceva în loc. Altfel, vom crește generații care vor privi revolta ca pe o deprindere uzuală, și nu ca pe o metodă (excepțională!) de a schimba ce e rău sau neadecvat. Dacă mai prelungim mult suspansul, dacă mai rumegăm la nesfîrșit lupta și baricadele cu ceea ce de veacuri este verificat și experimentat de umanitate, și anume învățarea cu pedagogi buni, vom lăsa loc liber mediocrității. Oamenilor care au tupeu să ocupe poziții nemeritate, și nu autoritate: impostorilor, plagiatorilor, neaveniților. Adică celor care au obrazul destul de gros și discursul destul de populist ca să reziste oricărei chestionări din partea maselor. 

Benefic ar fi, deci, nu să sporim vigilența elevilor, ci competența profesorilor. Neîncrederea elevilor în școală, în educația formală, în autoritate îi va face să le ocolească sau să le relativizeze suveran..  

Nu spun că profesorii nu pot greși. Dar mă întreb ce ar deveni lumea aceasta dacă în fiecare dintre instituțiile private sau publice în care am intra am avea parte de următorul anunț: „Atenție, cizmarul poate greși. Învață să îți repari singur cizma” sau „Atenție, medicul poate greși, învață să te tratezi singur de gripă” sau, încă, „Atenție, părinții pot greși, învață să traversezi singur strada!”. 

2) Gîndirea critică. Ah, gîndirea critică! Îmi aduce aminte de „gîndirea pozitivă”. Trainer-ul ne spune că dacă nu avem gîndire critică, nu „gîndim limpede și sănătos” și „putem cădea în capcane”. Cu alte cuvinte, gîndirea pur și simplu a devenit un concept flasc. Neutru. Incolor, inodor. Ca apa. Dacă spui pur și simplu că reflectezi, că te gîndești, că ai căzut pe gînduri, că analizezi e inutil. Trebuie să faci scandal. Să stai la pîndă. Să primești toate informațiile nu cu scepticism, nu cu rezervă, nu cu reflecție, ci „critic”. Să dai cu ele de pămînt. Iar rețeta este urmată întocmai de utilizatorii de spațiu virtual al comentariilor: acolo veți găsi arțaguri prompte, critici și sudălmi trase fără răgaz, din partea unor cititori superficiali sau necunoscători, care vor să lase urme, însă. (Sînt de citit, de exemplu, comentarii la filmele documentare istorice de pe Internet: ceea ce le lipsește celor de acolo, multora dintre ei, nu este atitudinea critică față de informație, ci cultura, educația, reflecția. Este ignoranță, nu spirit critic, altfel nu-mi imaginez cum de te poți rățoi la un film documentar despre Stalin, făcut de BBC, negînd crimele dictatorului și aducînd ca argument în favoarea lui Stalin Arhivele Federației Ruse?!) 

Sigur, se va putea contraargumenta: nu e cazul ca tocmai acest tip de gîndire critică să-l dezvoltăm elevilor pentru a contracara multitudinea de surse și de informații care îi bîntuie astăzi? Aș spune mai abitir că e suficient să le dezvoltăm gîndirea și să le dăm instrumentele prin care pot face selecția verosimilă a surselor de informare, la fel ca în trecut: cine voia să studieze geografia patriei nu căuta în jurnalul de călătorie al vărului, ci în atlasul sau enciclopedia academică. 

3) Consilierea psihologică. Nu are legătură neapărat cu articolul de la care am pornit, dar are legătură cu tendința lumii de azi: aceea de a oferi atenție sporită individului, și nu grupului. De a hiperparticulariza educația. Astăzi, toți propun ca soluție pentru dificultăți în procesul de învățămînt consilierea psihologică. Se evită, însă, sistematic dialogul despre virtuțile și puterea pedagogiei. Sigur, pentru cazurile particulare de agresivitate, de neintegrare, de izolare etc., apelăm la ajutor psihoterapeutic. Dar pedagogia previne, integrează, ajustează, formează, oferă instrumente de autocontrol. În fond, nu am citit niciodată mărturii ale unor mari oameni despre întîlnirea binefăcătoare cu un psihoterapeut. Dar am citit din plin pagini nemuritoare despre întîlniri cu oameni care i-au format, care i-au salvat din momente de cumpănă, care au fost lîngă ei la momentul potrivit, întîlniri cu mentori, cu învățători, cu profesori, cu modele. 

Revenind la curentele zilei de azi, cu mulți roboți guvernamentali și ChatGPT-uri care scriu eseuri, cu multe soluții tehnologice care ne vor ajuta să avem comunicare robotizată și la distanță, efort propriu cît mai puțin și eficiență maximă din partea programelor IT, cu timp „cîștigat” ca să petrecem unul de „calitate” cu familia în fața laptop-ului sau a televizorului, ei bine, în fața lor îmi voi exersa gîndirea critică și le voi abandona pentru o existență viitoare. Cea de acum e prea ocupată cu ocolirea lor, atîta timp cît vor să-mi guverneze viața, și nu să mi-o simplifice.

Maria Iordănescu este psiholog.