Printre ei

De mai bine de zece ani petrec zilnic cîteva ore cu adolescenţii. „Lucrez“ cu ei, pentru ei. Şi, cu cît trece timpul, îmi dau seama că „lucrez“ foarte mult şi cu mine însămi, pentru mine.

La început, fiind la rîndul meu tînără şi fără prea mare pricepere, mi-a fost teamă. De privirile lor, de îndrăzneala lor, de expansivitatea lor, de obrăznicia lor. Îmi era teamă de eşecul comunicării cu ei; era vorba, de fapt, despre neîncrederea în mine însămi. Apoi am observat că privirile lor ascund curiozitate, poartă simpatie ori suspiciune sau, ca şi în cazul meu, teamă. Aşa că am încercat să îi privesc pe fiecare, răspunzîndu-le cu un zîmbet, cu o încurajare, cu o ridicare a sprîncenelor. Uneori cu ironie, adesea cu bunăvoinţă, de cele mai multe ori cu dorinţa de a le spune lucruri care să ajungă cu adevărat la ei.

Lucrînd cu ei, m-am schimbat şi eu. Mi-au dat încredere în ceea ce fac, încrederea pe care o căutasem fără s-o primesc – poate cu una sau două excepţii – la profesorii mei. M-am desprins în mare parte de timiditate, am scăpat de spaima comunicării directe cu un „public“ eterogen, pe care trebuie să-l cîştig de fiecare dată. Fiindcă mulţi adolescenţi se schimbă, de la o lună la alta, de la un an la altul. Unii sînt cuminţi, blînzi, timizi la 15 ani, dar devin furioşi, impertinenţi, neguvernabili la 17. Alţii sînt nepăsători, distanţi, ironici, pentru a ajunge un an mai tîrziu deschişi, afectuoşi, interesaţi de ceilalţi, de lume.

Toţi au însă energia şi lumina pe care le-o dă începutul tinereţii, o anumită puritate sufletească – chiar dacă, da, aceasta nu mai este „candoarea“ de pe vremuri. Fiindcă acum, procentul „naivilor“ este mult mai mic, fetele se maturizează mai devreme, inclusiv sexual. Îi pîndesc pericole noi, precum drogurile, prostituţia, bandele. Dar temerile şi emoţiile lor sînt în mare aceleaşi pe care le ştim cu toţii. Diferenţele vin, în primul rînd, din mediul în care trăiesc, din afara şcolii. Din modul diferit în care fragilitatea lor răspunde la asperităţile vieţii şi ale societăţii. Şi nimic nu este mai trist decît un adolescent care nu-şi găseşte drumul, care se pierde în hăţişul lumii. Îmi dau seama de asta de fiecare dată, şi o decodez în dezinteresul, tristeţea, uşorul dispreţ sau agitaţia stranie. Pentru aceşti adolescenţi, drumul înapoi, spre frumuseţea vîrstei şi a vieţii, este foarte greu. Pe unii, intersecţiile dificile îi maturizează rapid, le schimbă radical modul de a percepe lucrurile.

Am avut acum cîţiva ani o elevă – ironia sorţii, cuminte, dintr-o familie destrămată, cu mari greutăţi financiare, la limita sărăciei, cum spun statisticile oficiale – care a rămas însărcinată în clasa a X-a. În ultimele luni, se hotărîse să dea copilul spre adopţie. N-am putut să-i spun să renunţe la această idee, am încurajat-o doar să continue şcoala şi să se bucure de tot ce îi oferă viaţa, chiar dacă într-un moment nepotrivit. A născut cîndva în primăvară şi mi-a spus atunci că nu mai poate să dea fetiţa, pur şi simplu nu poate să se despartă de ea. S-a mutat cu bunica şi cu tatăl copilului – cu cîţiva ani mai mare decît ea – iar toamna s-a întors la liceu. Poate suna ca într-o telenovelă, dar un an mai tîrziu, aşteptînd eu însămi un copil, cele mai frumoase cuvinte şi încurajări de la această elevă le-am primit.

Adolescenţii – copiii, tinerii – au nevoie, poate mai mult decît noi, maturii, să simtă gustul libertăţii de gîndire, al cutezanţei, al cunoaşterii, al creaţiei şi al adevărului. Societatea va fi mai sănătoasă dacă ei vor creşte cu aceste valori, le vor înţelege şi le vor cultiva, la rîndul lor. Încerc, atît timp cît stau printre ei, să-i ajut să găsească aceste lucruri. Mi se pare important să nu se rătăcească în marasmul nonvalorilor, al ipocriziei, al violenţei, în voluptatea nefastă a diverselor dependenţe. Atunci, lumea din jur ar deveni tristă, haotică, murdară, uşor manipulabilă. De aceea, am ajuns să predau literatura dezvăluind în primul rînd contextul şi etosul operei, imaginarul şi viziunea despre lume, incluzîndu-i şi interogîndu-i pe ei, cît mai mult posibil. Iar surpriza şi frumuseţea jocului vin din prospeţimea interpretării lor, din sclipirea inteligenţei şi, uneori, din performanţa şcolară. Din privirile lor interesate, uimite, uneori fascinate.

Încerc să fiu deschisă, corectă, astfel încît să se simtă liberi şi să aibă încredere în ei înşişi. Nu mă număr printre cei care deplîng lipsa modelelor şi n-aş vrea – Doamne-fereşte! – să mă ia de model. Eu cred că au prea multe modele – de toate tipurile, evident. Trebuie doar să aleagă, iar opţiunea trebuie făcută deschis, cunoscînd termenii, condiţiile, consecinţele. Aleg singuri ce este mai bine, atîta timp cît le sînt demonstrate credibil feţele diverse ale realului. Cu cît le oferim mai multe pentru dezvoltarea lor personală, cu atît se vor apropia, neîndemnaţi, de ceea ce dorim de la ei.

Am nimerit mai mult din întîmplare la un concurs de dezbateri şi de atunci sînt cîţiva elevi care mă bat la cap, de fiecare dată cînd mă văd pe culoar: „Aţi spus că faceţi club de debate, doamnă, vă rugăm.“ Va trebui, deci, să mă ţin de cuvînt. Cu ocazia aceasta voi învăţa şi eu strategii de persuasiune în discursul public şi va trebui să mă abonez la nişte reviste de actualitate social-politică, probabil că mai mult externă.

Dorica Boltaşu Nicolae este profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Iulia Hasdeu“ din Bucureşti.