Prin necunoscut, am ajuns să mă cunosc

Mi-aș fi dorit să îmi fi spus cineva că ce contează, de fapt, în viață este să fii fericit. Deși poate mi s a spus și nu am ascultat… Ce-i drept, trebuie să se insiste pe „amănuntul“ asta – începînd cu școală primară pînă în liceu, de la mama și bunici – pînă la mătușa pe care o vezi o dată pe an și nu-ți place să te pupe la revederi că miroase a ceva ce nu poți defini (e departe de izul de parfum de frezii). 

În schimb, noi producem pe bandă rulantă avocați, doctori, ingineri și informaticieni – nu că ar fi ceva în neregulă cu asta, dar îndoctrinarea îi va face pe mulți dintre ei să își tragă două palme în oglindă la 40 de ani și să o dea pe metafizică, să facă un „click“ momentan, pentru ca apoi să se întoarcă la treburile lor: trebuie să hrănească copiii și să plătească meditații la matematică pentru ca odraselele lor să ajungă, la rîndul lor, în sfera succesului promovat de societate.

Eu prin necunoscut am avut norocul de a mă cunoaște pe mine. Ironic, înainte de a citi despre supraomul lui Nietzsche și sindromul moralității sclavilor și moralității creștine, anumite lecturi m-au ajutat doar să înțeleg că acel conflict interior pe care îl simțeam are o bază și că trebuie să mă ascult pe mine și să scap din ce fac acum. Și nu mă cred vreun supraom și nu cred că voi ajunge să fiu așa vreodată, dar cred că e ceva mai mult acolo și mă așteaptă – doar că îmi trebuie curaj să fac pasul de a ieși de pe drumul ăsta pe care am virat cîndva pe la 7 ani.

Dar, practic, eu chiar nu fac ceva ce poate fi catalogat „greșit“, ba chiar sînt relativ aproape de apogeul succesului, așa cum e descris de societate – bunicii mei și mama mă laudă peste tot și toate rubedeniile mă dau de exemplu plozilor ce vor urma să ajungă pe o cale asemănător de înălțătoare. Elevă olimpică și de nota 10, trecută printr-un liceu de prestigiu, acum studentă la Drept în Anglia, indepedentă financiar, momentan făcînd practică într una din cele mai mari organizații din lume, remunerată fiind fabulos pentru o puștoaică de 20 de ani. 

Și totuși, nici un „amor fati“ pentru viața pe care o trăiesc. Nu mă regăsesc în ceea ce fac și simt uneori nevoia să urlu despre cît de fără înțeles și noimă e cam tot ce se întîmplă în viața mea de zi cu zi. Colegii de vîrsta mea de la locul de muncă, alți studenți „de succes“ care au reușit să ajungă unde sîntem acum – ei –, englezi, și după obicei englezesc, trăiesc viața și clipa cu shot-ul de tequila. Și-am încercat și eu, dar nu mă împac deloc cu mahmureala și, cu cît beau mai mult, cu atît devine totul mai amar.

Așadar, în viața mea, care parcurge traseul succesului așa cum poate fi idealizat la fiecare categorie de vîrstă, mi-am dat seama că: unu, sînt diferită cumva – ceea ce poate fi rău, dar poate fi și bine; și, doi, că trebuie să fac ceva în legătură cu asta și să mă opresc din a o trata ca pe o slăbiciune. Nu sînt ina-daptată social, am prieteni cît să-mi fie aproape și nu prea mulți. Cei mai dragi din toate națiile cu care am interacționat îmi vor rămîne grecii, oamenii cei mai -calzi într un loc așa de rece – mi-i și imaginez acum pe Katerina și pe Andreas mereu fericiți și plini de bună dispoziție, cu un ouzo pregătit pentru orice ocazie. Totuși, sînt proaspăt inadaptată „ideologic“.

Da, necunoscutul a reușit să mă facă să înțeleg cine sînt eu. Mai întîi, din punct de vedere cultural și istoric, am înțeles ce înseamnă să fii român numai atunci cînd am plecat de acasă. Numai după ce ai părăsit orașul realizezi că turnuri se înalță deasupra caselor. Și tot în legătură cu conștientizarea identității, am înțeles ce înseamnă ura și xenofobia cînd mi s-a urlat de pe trotuarul de vizavi, în dimineața după Brexit, „Marș înapoi în Polonia!“, sau cînd două bătrînici în stația de autobuz, cu care inițial conversam despre vreme, mi-au trîntit-o că eu am venit în Anglia să le fur bărbații. Nu am știut să apreciez educația pe care o primește o majoritate mai mare decît majoritățile educate ale altor meleaguri: pe acei tineri cu plete care sînt puși la tuns, citind și fremă-tînd pentru viitorul lor și al nostru, „bună ziua“, „mulțumesc“, domni ținîndu-ți ușa și multe alte fragmente. Dar acum, cînd mă întorc acasă, văd lucrurile acestea în prietenii mei, în locurile frumoase pe care le vizitez, în cărțile românești pe care le citesc, pe blog-uri și în unele ziare – și îi mulțumesc necunoscutului că m-a făcut să deschid ochii și să le vad.

Apoi, din punct de vedere al valorilor impuse de societate, am realizat că eu nu trebuie să urmez respectivele date și că ce e important e să duc o viață care să nu mă facă să urlu zi de zi. Am realizat că e datoria mea, ca om care a citit cîteva cărți și a gîndit pentru el (chiar și numai o dată), că trebuie să aduc o contribuție, să fac ceva ce contează – nu doar pentru mine și doar pentru cei doi plozi ai mei din viitor. Îi mulțumesc Necunoscutului că mi-a dat două palme acum, cînd am 20 de ani, și nu la 40 – atunci ar fi, poate, prea tîrziu. Mama o să spună că am înnebunit. Bunicilor nici nu le voi putea spune ce am făcut fără să scape ceva pe jos în mod dramatic. 

Dar eu îmi dau demisia mîine și plec voluntară în Nepal – să văd lumea și pe alții – și o să aștept împăcată ca necunoscutul să îmi deschidă ochii și mai larg. 

Şi apoi, mie mereu mi-au plăcut filmele și să scriu… 

Căci omul nu va trăi numai cu pîine. 

Mălina Amortoaie are 20 de ani și studiază Dreptul în Marea Britanie.

Foto: flickr