Primul meu zbor solo

22 mai 2013   Tema săptămînii

Aş putea începe cu „M-am născut, am crescut...“ sau, mai degrabă, cu... „am simţit prima dată mirosul de ulei al cabinei unui supersonic, apoi am asistat la tunetul provocat de forţajul unui avion însoţit de flacăra de magneziu, decolînd într-un zbor de noapte.“

Cînd iubeşti cu ardoare o meserie, precum cea de aviator, chiar şi cînd nu te mai aştepţi să ajungi la ea, ţi se întîmplă ce ţi-ai dorit toată viaţa: obţii licenţa de pilot. Ba, mai mult, în pachetul promoţional găsit, oferta conţine şi şansa – de mult uitată – să profesezi ca pilot comercial.

În acel moment, am uitat de vîrsta trecută de 30 de ani, fiind obligat să transcend către un registru nu tocmai prielnic formării mele umaniste anterioare, „să mor de gît“ cu matematica şi fizica, şi să trec o serie de examene pentru obţinerea licenţierii de pilot comercial. Greu, dar numai determinarea poate mobiliza atît de eficient un om. Iar răsplata a fost pe măsură.

Cel mai minunat prim moment din viaţa unui pilot rămîne zborul în simplă comandă, cînd instructorul – convins că eşti în stare să zbori singur – îţi încredinţează avionul pentru primul zbor solo. Era o după-amiază de iunie, cu o căldură înăbuşitoare, iar în momentul cînd am vrut să decolez a doua oară, instructorul meu, Ioan Postolache, mi-a pus maneta de gaz în poziţia de ralanti şi a răstit scurt: „Andrei, vei zbura singur.“

Trecuseră zece minute de cînd nu mai auzeam decît bîzîitul domol al motorului Rotax. Aliniasem în rulaj avionul, pe direcţia 04 a pistei; efectuam un ultim control în cabină, inclusiv centurile de siguranţă, echipamentul radio, conexiunea căştilor... În acel moment, eram propriul meu pasager. Trebuia să decolez la libera mea alegere, cînd eram gata. Dar oare eram gata? Îmi tot spuneam că „sînt prea bătrîn pentru chestia asta“, dar ceva îmi amintea de acel zbor de noapte care mi-a marcat definitiv traiectoria în viaţă.

În 1976, tatăl meu era foarte bun prieten cu piloţii de la regimentul de aviaţie supersonică de la Kogălniceanu. Tot atunci, eram pasionat de construcţia modelelor de avioane din stiren, care se găseau în comerţ sub formă de kit-uri de montaj. Totul putea rămîne doar un hobby, dar cînd am fost urcat şi „abandonat“ în cabina supersonicului, plină de indicatoare, instrumente şi comutatoare, am simţit o dorinţă nesfîrşită de a zbura.

Iată, elipsa se încheie: sînt în anul 2007, la comanda nu a unui MIG 21, ce-i drept, ci a unui avion Diamond Katana, cu care trebuia să fraternizez pentru următoarele două tururi de pistă, în simplă comandă.

Anunţ decolarea, împing maneta de gaze în faţă, ridic picioarele de pe frîne, iar aparatul vibrează, se lansează într-o acceleraţie care mi s-a părut destul de accentuată. Controlez direcţia şi urmăresc vitezometrul: 45 de noduri, rotaţie; totul vibrează în jurul meu şi... mă desprind, iniţiind panta de urcare. Din acel moment, eram singuri amîndoi – eu şi avionul – într-o linişte totală. În lateral – cîmpul de un verde crud. În partea dreaptă – marea liniştită. Zborul devenise poezie.

Nimic din ce am mai experimentat pînă la vîrsta de 42 de ani nu mi-a oferit atîta farmec. Au urmat, apoi, modulele de pregătire pentru zborul comercial, cu alte aeronave şi sub alte reguli de zbor. Este vorba despre zborul instrumental – care se desfăşoară noaptea sau în condiţii de vizibilitate redusă –, caracteristic avioanelor de linie, cu care călătorim în vacanţe sau în interes de serviciu.

De multe ori, cînd mai zbor ca pasager, înainte de pornirea motoarelor, cînd însoţitoarele de bord explică exerciţiul pentru evacuarea de urgenţă, îmi imaginez lucrul din cabina piloţilor: desemnarea strictă a atribuţiilor între comandant şi copilot, pregătirea procedurilor de plecare, preluarea informaţiilor meteo, indicarea pistei de decolare, stabilirea nivelului de tranziţie, punctul de ieşire şi cel de intrare pe culoarul de zbor desemnat... Toate aceste proceduri, aparent grele, devin parte a mirajului zborului.

Aflîndu-ne acolo sus, deasupra norilor, căpătăm o altă perspectivă asupra vieţii şi, în acelaşi timp, un regret: că trebuie să aterizăm, să revenim cu picioarele pe pămînt. Dar chiar şi atunci, ne pregătim în minte următoarea decolare, aşteptînd cu nerăbdare să ne prezentăm la un nou briefing, pentru un nou zbor.

Andrei Lucescu este regizor de film şi pilot comercial.

Foto: A. Lucescu

Mai multe