Prima întîlnire

Decembrie 1967. Într-o adolescenţă întîrziată, descopeream cu pasiune România. În culmea emoţiei – în ciuda sau din cauza dezastrului din jur –, ameţită de literatura rusă, nu conteneam să repet, spre exasperarea tuturor: „E nemaipomenit, trăim aici în plin Dostoievski şi în plin Cehov.“
Nu vedeam încă – cu toate că sărea în ochi în această ţară – omniprezenţa lui Gogol, a unui Gogol balcanic.
Într-o seară, mă aflam într-un cerc de invitaţi, unde se învecinau, într-o atmosferă de bună dispoziţie, burghezi vechi şi noi, artişti şi veleitari, femei savante şi preţioase ridicole. În această societate amestecată apare un personaj atipic, cu o barbă roşcată, cu o privire intensă şi albastră, ale cărui cuvinte, prin ironia şi gravitatea lor, tranşau într-o manieră radicală conversaţiile acestei lumi de salon. Era Lucian Pintilie, care ne invită, pe gazdă şi pe mine, la o reprezentaţie a ultimului său spectacol, Livada cu vişini. Pasionată de Bread and Puppet şi de Living Theater, fană a lui Grotowski, eram, bineînţeles, admiratoare a lui Cehov, dintr-o pasiune pentru care m-aş fi făcut actriţă.

În holul teatrului, înainte de începerea spectacolului, îi spun, exaltată, lui Lucian Pintilie: „Cehov e autorul meu preferat, îl ador şi plîng întotdeauna la piesele lui.“ Privirea sa albastră viră spre negru şi, stăpînindu-şi politicos enervarea, Lucian Pintilie mă sfătui să-mi economisesc lacrimile.

De la acea Livadă cu vişini, care a fost pentru mine un electroşoc cu efect întîrziat, mi-au rămas amintiri concrete, senzoriale, adică active. O culoare, o imagine, sunete.
Culoarea. Roşul scenei pe care evoluau personajele. „Soare, gît retezat“, zicea Apollinaire despre acest soare roşu sîngeriu al serii, la anumite crepuscule, chiar înainte de triumful nopţii. Roşul sîngelui generaţiilor de morţi care au locuit acest domeniu, domeniul lor. „Spiritele boierilor alături de cele ale iobagilor, spiritele inocenţilor asasinaţi alături de cele ale asasinilor absolviţi de vină, spiritele fiinţelor şi ale lucrurilor… Spiritul cărţilor şi al lui Grişa, copilul ruinat.“ (Lucian Pintilie: Fragmente dintr-un discurs cu actorii, Arena Stage, Washington, 1988) Toţi vor fi abandonaţi şi, în acelaşi timp, livada va fi abandonată, şi acest abandon va fi crima – inconştientă pentru că e vorba despre uitare – ultimilor locuitori ai acestor locuri. Dar fantomele lor unde se vor întoarce?

Imaginea. Lanul de grîu din actul 2. Act ale cărui neliniştitoare seninătate şi aparentul idilism ne fac cu atît mai mult să resimţim moartea anunţată a livezii. Imagine hiperrealistă, în fond, adevăratele spice de grîu a căror materialitate, grosime vivantă, face palpabilă forţa telurică a ceea ce se naşte, trăieşte, moare şi renaşte. „Dacă bobul de grîu nu moare…“ spune Evgheni. Da, grîul va renaşte în sezonul următor, dar nu şi lumea din Livada cu vişini, care va fi pentru totdeauna nimicită de Istorie.

Sunetele. Caleaşca înhămată, dar şi bagajele pe care le pun şi le aruncă, tocurile grăbite ale ghetelor călătorilor care se întorc în primul act, orchestra evreiască din depărtare, coarda ruptă, bineînţeles, în linişte, dar şi greierii în lanul de grîu (se „auzea grîul“ din actul 2), aerul plin de zgomote al balului: paharele, în primul rînd, dar şi cărţile de joc care se amestecă şi, pe scenă, gîfîiturile cîinelui Charlottei Ivanovna din actul 3, loviturile de topor în cireşi, dar şi mobilele şi bagajele care se fac în grabă, cauciucurile lui Trofimov puse pe sol, scîndurile de lemn pe care le bat la ferestre şi, pentru a doua oară, coarda care se rupe.

Sunete ritmînd în mod implacabil, liniştea care devine, de asemenea, auditivă, densă. Sunete familiare, concrete, ce dau masă şi corporalitate acestei lumi care devine a noastră. Şi Lucian Pintilie o face să existe în mod concret şi material – aş zice în mod carnal – cu elemente împrumutate din realitate, şi o organizează cu rigurozitatea unui geometru, precum pictorii olandezi de interior sau cei suprarealişti, şi ne restituie esenţa realului, ascuns sub minimalismul cotidian.

Ne face să fim conştienţi de o realitate pe care ochii şi urechile noastre nu mai ştiu să o perceapă. Redîndu-ne – prin forţa regeneratoare a unei priviri noi – o virginitate a materialului, a palpabilului, concretului, el recreează această realitate. Ochii noştri se deschid, urechile se ascut şi redescoperim şi noi această lume care, în aura clipei revelatoare, ne apare atunci în adevărata sa dimensiune: cea a miracolului creaţiei.

Iată-ne, luaţi prin surprindere, copleşiţi, în faţa miracolului lumii.
Acesta este pentru mine sensul expresiei realism magic, mai ales aplicată în artă de Lucian Pintilie. Acest realism magic se situează la antipodul micii muzici cehoviene, clişeu sentimental de care această Livadă cu vişini m-a vindecat pentru totdeauna, trimiţînd la dracu’ toate violoncelele cehoviene.

Miracolul lumii nu se percepe decît în intensitatea clipei. Nici nostalgie, deci nici melancolie care să ne instaleze în durata moale a dramei, atunci cînd Cehov al lui Lucian Pintilie ne confruntă cu tragicul. Clipa poartă în ea propria moarte, a noastră.

Cehov insista mult pe faptul că Livada cu vişini e o comedie. Fără îndoială, o făcea pentru a contracara realismul sentimental al lui Stanislavski, dar poate că, la o privire mai atentă, o făcea deoarece comicul, destabilizator în cruzimea sa, e, după Cehov, expresia contemporană privilegiată a intuiţiei tragice. Rîsul, cel pe care îl declanşează gagurile metafizice ale lui Buster Keaton, ale fraţilor Marx, al lui Samuel Beckett etc., este rîsul care ne face să plonjăm în perplexitatea lui „ce se întîmplă…?“

Epihodov, alias „22 de nenorociri“, Charlotta Ivanovna, suflet de saltimbanc (ea scoate un castravete din buzunar) – „Îmi doresc atît de mult să vorbesc, să mă destănui cuiva. Dar cui? N-am pe nimeni.“ (actul 2, scena 1) –, bovarica Duniaşa, îndrăgostită de Iaşa, lacheul care n-o iubeşte, sînt, toate, personaje „oficial“ comice.

În viziunea lui Lucian Pintilie, ele nu sînt, de fapt, mai mult sau mai puţin comice – pe cît sînt de tragice –, precum utopistul Trofimov, eternul pomanagiu, precum ferventa şi devotata Varia, anxioasă şi neîndemînatică, sau ca promotorul Lopahin, brută sentimentală, sau ca Liubov Andreevna, zăpăcită, iresponsabilă, sau ca sublimul Firs, senilul flecar impenitent. Toţi pot, în acelaşi timp, să ne facă să rîdem şi să ne emoţioneze, căci toţi sînt pe marginea prăpastiei, condamnaţi să fie expulzaţi în afara livezii cu vişini, în afara acestei grădini ipotecate a Raiului, înfundată în datorii. Nici unii dintre ei nu sînt mai mult sau mai puţin condamnabili decît ceilalţi. Pe rînd vinovaţi şi inocenţi, ei există – asta e tot.

Lucian Pintilie îi arată în visele şi în proiectele lor derizorii, căci nici unul nu se împlineşte. Dar, în acelaşi timp, cum să nu-i iubeşti pe aceşti misfits care, după căderea în timp, vor fi condamnaţi la rătăcirea de „altundeva“.

Poate în această empatie cu Cehov s-a format privirea pe care Lucian Pintilie o are asupra lumii şi pe care o regăsim în toată opera sa. Niki Ardelean, colonel în rezervă, penultimul său film, operează şi el printr-o acuitate a detaliului important şi prin tandreţea lucidă, a acestei viziuni care amestecă tandreţea implacabilă, „bucuria deprimantă“, rigoarea indulgentă sau severa indulgenţă. O viziune a lumii bazată pe deriziune şi compasiune. Dacă lumea, aşa cum el ne-o arată, e o „farsă tragică“ (subtitlul pe care Eugen Ionesco l-a dat Scaunelor), nu ne surprinde că volumul său Bricabrac are inscripţionat: „Nu e nimic mai amuzant decît nenorocirea“ (Samuel Beckett). 

Pasajele în italice sînt extrase din cartea lui Lucian Pintilie – Bricabrac (Humanitas, 2003) 

Marie-France Ionesco este scriitoare, traducătoare şi jurnalistă.

traducere de Ana Maria SANDU