Prima dată la cinematograf. Pe cînd doar multiplexul exista

12 octombrie 2016   Tema săptămînii

●  Vlad TUDORACHE, 17 ani

Îmi amintesc și acum de parcă ar fi fost ieri. Tocmai se deschisese un centru comercial în cartier, iar odată cu el şi cinema-ul. Aveam 6-7 ani și eram împreună cu tata și cu vărul meu. Am intrat în cinema, iar mirosul irezistibil de popcorn m-a lovit, așa că era imposibil ca tata să nu-mi cumpere o cutie. Urma să vedem în premieră filmul Avatar în 3D, iar mintea mea de copil nu putea să înțeleagă de ce trebuia să vadă un film întreg cu ochelari la ochi. Tata a încercat să-mi explice de mai multe ori care e treaba cu imaginea 3D, dar fără succes. În orice caz, am intrat în sală (sînt aproape sigur că era sala 8), iar reclamele deja rulau. Eram fascinat de mărimea ecranului din sală. Nici nu știam că pot exista ecrane de așa mărime și cu o așa claritate. Dar ce m-a lăsat cu adevărat fără cuvinte erau fotoliile. Rînduri pline de fotolii incredibil de moi și de mari, la cît de mic eram, cred că aș fi putut dormi în ele fără probleme, dar, sincer, detaliul ce m-a făcut să-mi doresc unul acasă a fost suportul de pahare.

Filmul a început, iar imaginea a început și ea „să sară“ din ecran. În momentul acela am înțeles explicațiile tatei. Nici nu îmi mai amintesc prea bine acțiunea filmului, dar experiența nu o voi uita niciodată.

●  Adina RUSU, 17 ani

Prietenii noștri de familie, Andrei, Maria și mama lor, Amalia, veniseră pentru sărbătorile pascale din Franța și ne-au dus la film să sărbătorim ziua de naștere a Mariei.

Aveam 9 ani cînd am intrat prima oară într-o sală de cinema, în AFI Palace Cotroceni. Am hotărît cu toții să vedem Cum să îți dresezi dragonul în 3D, ne-am luat floricele și pahare cu figurine (ce puteam să îmi doresc mai mult?) și ne-am îndreptat spre sala de cinema. Era un loc întunecat și rece, în care nu mă simțeam prea confortabil, iar muzica era prea tare pentru urechile mele. Dar după ce a început filmul, nu aveam de gînd să mă mai ridic de pe scaunul de cinema, fiind absorbită de cît de aproape se aflau personajele de mine.

Anii au trecut, iar eu am 17 acum și am mai văzut multe săli de cinema între timp, dar știu sigur că nu pot să uit acea primă întîlnire cu cinematograful, mai ales că figurina care o reprezintă pe Astrid mă privește de fiecare dată cînd deschid dulapul cu bijuterii și farduri.

●  Simona STAN, 17 ani

Să fi avut vreo nouă ani cînd tata m a iniţiat într-o nouă lume, o lume nemaiîntîlnită: lumea cinematografiei. Petreceam destul de rar timpul doar în compania tatălui meu, dar de această dată, prin nu ştiu ce întîmplare, el m-a dus la mall, unul dintre cele mai mari şi poate chiar cel mai frumos mall de pe atunci, Plaza Romania.

Tata, un fan al filmelor cu Indiana Jones, m-a dus atunci să văd cu el ultimul film din această serie, Indiana Jones şi regatul craniului de cristal. Experienţa a fost cu atît mai specială cu cît filmul era HD – de curînd am aflat că a fost primul film difuzat de Movieplex în acest format.

Îmi amintesc că am mers cu tata să ­luăm mai devreme biletele, pentru a fi siguri că vom prinde loc. Nu mai ştiu ce am făcut în timpul cît am aşteptat începerea filmului, dar ştiu că eram extrem de nerăbdătoare ca acesta să înceapă. Am fost fascinată de oglinzile de la casa de bilete, de plasatorii care ne-au îndrumat spre locurile noastre, de întunericul şi răcoarea din sala de cinema, am fost surprinsă de puterea sonorizării, uimită de mărimea ecranului… Sincer, nu îmi aduc prea bine aminte ce se întîmpla în film, dar îmi amintesc clar scena de început, cînd Indiana Jones s-a ascuns într-un frigider vechi pentru a se salva de la o explozie şi de mîndria cu care susţineam că aşa ceva ar fi fost imposibil în viaţa reală, semn că aveam o gîndire matură şi realistă. Acest lucru mă încînta cu atît mai mult cu cît tata îmi împărtăşea ideea, susţinînd că filmul a avut părţi „cam SF“ şi spunînd că parcă celelalte filme au fost un pic mai reuşite. Eu nu le puteam compara, fiind primul film din această serie pe care l-am văzut, dar experienţa în sine a fost mult mai importantă decît filmul – drept dovadă, filmul este doar o vagă urmă a întregii amintiri, a emoţiilor şi senzaţiilor pe care le-am trăit atunci.

● Bianca B., 20 de ani

Mallul Vitan a fost primul mall la al cărui cinema am fost, spre sfîrşitul şcolii generale, adică prin 2010. Deşi eram o idee mai mică şi puteam să înţeleg, într-o oarecare măsură, nevoia angajaţilor Hollywood Multiplex de a verifica de mai multe ori carnetele de elev, cred că m-a deranjat că trebuia să le arătăm atît cînd cumpăram biletele propriu-zise, cît şi în momentul în care voiam să ajungem în zona cu săli (bodyguarzii respectivi nu erau mereu cei mai politicoşi oameni). A fost puţin jenant să simt că se presupunea din start că voi trişa cumva, dar m-am obişnuit repede.  Nu-mi amintesc care a fost primul film văzut acolo (probabil ceva gen Alice in Wonderland), ştiu doar că, în general, nu aveau loc incidente neplăcute şi mă bucuram de vizionare. Sala mi se părea suficient de încăpătoare şi întunecoasă, era mereu curat cînd intram, ecranul destul de mare. Sigur, uneori mi-aş fi dorit să existe o persoană din staff care să se asigure mereu că e linişte în sală pentru că, nefiind un cinema foarte pretenţios, veneau tot felul de oameni acolo şi se întîmpla uneori ca unii din ei să nu aibă bunul simţ drept punct forte.

● Sorina-Ioana FLOREA, 20 de ani

Prima experiență într-un cinema, la mall, a fost împărtășită, ca multe altele, cu prietenii. Asta s-a întîmplat acum ceva timp, aveam vreo 13 ani și nu eram prea inițiată în ieșirile „în oraș“, darămite „la mall“. Mi s-a părut destul de ciudat inițial, asociam filmele cu un eveniment cultural, cu un moment de încîntare artistică. Era în perioada în care învățam la literatură despre catharsis și despre purificarea prin artă și nu vedeam cum s-ar putea îmbina ideea de mall cu cea de film. Și totuși, experiența a fost una plăcută. Am văzut filmul Avatar, în 3D. Odată ce ai intrat în sala de cinema, nu mai contează reclamele din afara ușilor sau ce reduceri ai văzut la parter. Efectul este destul de interesant – sala mai mică, ecranul foarte mare. M-am simțit aproape de proiecție, la propriu. Sigur, cînd am ieșit din cinema, am resimțit puternic discrepanța între actul artistic și spațiul mercantil în care s-a petrecut. Acum mă gîndesc că e o simplă problemă de disponibilitate: arta se deplasează acolo unde se află și consumatorul. În mod straniu, magia ei funcționează indiferent de loc.

●  Călin BOTO, 19 ani

Primul film pe care l-am văzut de pe scaunul roșu și confortabil al unui cinematograf a fost The Tourist, jumătate un thriller-romance destul de light. Angelina Jolie în rolul femeii omnisciente și seducătoare, rol la fel de slab jucat și în mai noul By The Sea, și Johnny Depp sînt protagoniștii unei povești de dragoste care se naște în paralel cu o acțiune clasică presărată cu agenți secreți, arme și identități false. Deși un film slab, The Tourist conține tot ce își poate dori un copil de 13 ani de la un film: actori faimoși, umor deloc subtil, acțiune și o poveste de dragoste ușor de urmărit. Cred că asta motivează alegerea mea din 2010.

Fiind niște puști și biletul fiind destul de scump (ne uitaserăm carnetele acasă), un prieten a încercat să intre cu o pungă de popcorn luată din magazin, pe care a ascuns-o în geacă. Noi ceilalți am încercat să îi facem paravan, dar a urcat pe rampa de lîngă scări și a alunecat, punga spărgîndu-se și toată lumea (inclusiv paznicul) izbucnind în rîs. Am scăpat „curați“ din încercarea noastră de a frauda cinematograful.

Cityplex, pe atunci singurul cinematograf din Brașov, ocupa o parte decorată destul de kitschos a mall-ului Eliana. Avantajul la el a fost că nu se difuzau doar filme hollywoodiene de box-office, ci și filme de artă. De exemplu, acolo am apucat să văd Louder Than Bombs, film care nu a ajuns niciodată în programul noului mare cinema brașovean, Cinema One.

●  Luca ISTODOR, 20 de ani

Am mers la mall la cinema, cu mama, de cînd eram mic – ea îmi spune că primul film a fost pe la doi ani, însă, de atunci, nu îmi amintesc nimic. Știu doar cum entuziasmul ei s-a transferat rapid la mine, mai ales că aveam un mall, pe care acum îl numim „de cartier“, la zece minute de casă. Sala supermare, cu scaune roșii, unde veneam cu popcorn și cîte un Ice Tea (pentru că atunci nu aveam voie Cola) era un fel de definiție a confortului și relaxării – și devenise și unul dintre cele mai familiare locuri departe de casă. După perioada în care mergeam cu mama, mi am dus colegii de clasă în exact aceleași săli. Prima experiență la cinema pe care mi-o amintesc mai clar, totuși, a fost filmul Spy Kids 3D. Filmul în sine mi-l aduc aminte cu greu, în afară de cîteva cadre spațiale cu niște copii (zburînd spre spectatori?) pe niște dispozitive supermoderne și tehnologizate. Însă, probabil, ce m a marcat e că am primit ochelari 3D – ceea ce a precedat pasiunea mea ulterioară pentru abundența de filme 3D care au apărut mai tîrziu și, apoi, pentru sălile 4D şi 6D – care erau ca o miniexcursie la parcul de distracții.

●  Ioana B., 18 ani

Nu știu cum am ajuns să merg la cinema abia în 2003. Deși ai mei se asiguraseră să nu duc lipsă de VHS-uri cu animații, filmele pe care le vedeam cu ei rulau pe ecran mic, de televizor. S-a revanșat mama mai tîrziu, cînd mă lua de la școală și mă ducea la film în Plaza, măcar o dată pe săptămînă. Mai mereu era sala goală, lucru care mă făcea întotdeauna să mă simt stingheră. Habar n am de ce.

Dar prima și prima dată a fost inițiată de un unchi și o mătușă, care ne-au luat pe mine și pe vară-mea în Mall Vitan, la Finding Nemo. Mai țin minte doar mici frînturi legate de acel moment. Amintirea entuziasmului care mă copleșea e puțin vagă și parcă m-am și dat mare după, la grădiniță, că fusesem la cinema. Însă ce mi-a rămas clar în memorie pentru totdeauna este ecranul ăla mare-mare, cum nu mi-aș fi imaginat vreodată la vîrsta de cinci ani, pe care am văzut pentru prima dată un film.

anchetă realizată de Iaromira POPOVICI şi Ana Maria SANDU

Mai multe