Prietenii mei, elefanţii... din publicitate

Există un timp în care merită să-ţi faci prieteni. Aşa cum vine şi o vreme în care trebuie să-ţi desfaci prieteniile care-ţi apasă sufletul ca nişte pietre de rîu. Am trăit pe la mijlocul anilor ’90 ocazii bune pentru a-mi face prieteni în lumea publicităţii. Am ratat acele vremuri. E vina mea. Atunci, de-abia mă apucasem să scriu regulat articole despre business-ul de publicitate din România, iar ei, oamenii care lucrau în agenţii, de-abia descifrau „tainele meseriei“. Erau, cum se spune, „premise favorabile“ pentru a lega prietenii, ei cu afacerile lor (pe bani mulţi), eu scriind articole (pe o leafă de ziarist). Ei munceau cu entuziasm de puteau să mişte şi munţii din loc, erau încrezători în tot ceea ce făceau şi absorbeau ca nişte bureţi învăţăturile multinaţionalelor abia venite în România, cu mulţi ani de publicitate în spate. Eu scriam curios să descopăr o lume nouă, le ceream interviuri, îi ascultam şi nu mă sfiam să-i întreb ce-i ăla rating, reach, pitch, brief, concept creativ. (Nu existau cărţi, nici Internet, nici librării online.) Ei îmi explicau cu generozitate, ca unui prieten. Iată alte premise bune pentru a lega nişte prietenii de-o viaţă! 

Cei care lucrau în departamentele de creaţie ale agenţiilor (copywriterii şi art-directorii) erau vorbăreţi, îndîrjiţi ca nişte artişti neînţeleşi, dar atenţi să nu scape vreun secret al clienţilor, doar discutau cu un ziarist! Cei care conduceau agenţiile, adică managerii şi patronii, erau atenţi la fiecare cuvînt rostit, retractili şi scorţoşi. Şi unii, şi ceilalţi erau aroganţi pentru că, nu-i aşa, aveau (mult) mai mulţi bani decît mine şi pentru că din bugetele gestionate de ei trăieşte presa şi ziariştii îşi iau lefurile. (Aroganţa asta n-a dispărut nici în prezent.) Mulţi vorbeau (şi încă mai vorbesc) prost româneşte, dar mă vrăjeau cu o romengleză vioaie. Ăsta este job-ul lor, să ştie să comunice, să fie volubili, să aibă mereu răspunsuri şi viteză de reacţie... Nişte oameni posaci în publicitate ar muri de foame. Disponibilitatea publicitarilor pentru dialog, să-şi laude clienţii, serviciile, reclamele care au crescut vînzările (nici unul nu mi-a arătat scrisă pe hîrtie vreo astfel de dovadă) – ar fi fost o altă premisă de a lega prietenii. Am ratat-o. Au fost ani în care existau atîţia bani în piaţa noastră de publicitate încît nu se mai ştia pe ce să fie cheltuiţi (toţi aveau maşini, case şi îşi făceau vacanţe exotice). La fiecare sfîrşit de săptămînă se făcea cîte un party. Ca să nu mai spun că luna decembrie era plină de chefuri. La multe astfel de paranghelii ţinute fie la sediul agenţiilor, fie în cluburi fiţoase, am fost invitat şi eu. Dar nu m-am dus. De fraier. Altă şansă de a lega prietenii trainice şi, de ce nu, de a cunoaşte femei frumoase. (În publicitate lucrează numai femei frumoase!) De asemenea, am fost sunat de multe ori de oameni de publicitate care m-au invitat la un lunch, la o bere sau la o cafea, ca să ne cunoaştem mai bine. Am acceptat de puţine ori. Alte şanse pierdute de a-mi face prieteni. 

După această lungă introducere (de parcă aş fi fost buricul publicităţii!), ar trebui să fac o listă a publicitarilor cărora le-am ratat prietenia. N-am s-o fac. Este o listă interioară şi, oricum, aceste nume nu ar spune mare lucru publicului. (Vă asigur că pe lista mea nu se află celebrii Bogdan Naumovici şi Bogdan Enoiu, deşi am avut multe de învăţat de la ei.) Publicitarii nu sînt ca fotbaliştii şi nici ca vedetele TV. Locul lor se află în spatele brandurilor. 

Recunosc însă că mi-a fost teamă să-mi fac prieteni în lumea asta, pentru ca prietenia să nu degenereze într-o relaţie de interese: scriu despre prietenul meu din publicitate pentru că îmi este prieten, iar el îmi „marcă banul“ pentru că am scris frumos despre el. Pentru că interesul este „liantul“ prieteniilor în business-ul de publicitate. Nu este nimic imoral şi condamnabil în aceste prietenii. Nu principiile, credinţa sau sentimentele leagă prieteniile, ci banul! Toate prieteniile din advertising se leagă pentru a obţine profit. Un om de publicitate eficient trebuie să aibă (în afară de inteligenţă) şi mulţi prieteni. Adică „relaţii“. Peste tot: în mediul de business, în presă (ca să obţină preţuri convenabile!), în partidele politice, în administraţia locală şi centrală, în show business – pentru că nu se ştie niciodată cînd ai nevoie de un astfel de prieten. Banii mişcă această industrie şi tot ei leagă şi dezleagă prieteniile. Piaţa noastră a devenit în prezent atît de săracă şi nervoasă în ultimii doi ani de criză, încît nu poţi să rămîi indiferent că un concurent (prietenul tău de suflet cîndva) ţi-a suflat clientul la ultima licitaţie, dîndu-i clientului o şpagă. Cunosc oameni de publicitate care (prieteni fiind în anii ’90) dacă s-ar întîlni acum într-un vagon de metrou (deşi ei nu călătoresc cu metroul, dar e o imagine forţată!), doar unul ar coborî la următoarea staţie, iar peronul s-ar umple de sînge, mult sînge. 

Dar cele mai profitabile prietenii ale oamenilor de publicitate se leagă de clienţi, fireşte, pentru că de la ei vin banii. Clientul trebuie ţinut în braţe, periat şi alintat. Prietenia din interes este forma supremă de ipocrizie în acest business. Cînd clientul îmi mută bugetul la altă agenţie, este un trădător, un infam, un idiot, şi toată prietenia de pînă atunci se sparge într-un şir nesfîrşit de frustrări şi înjurături. A trecut vremea cînd aş fi putut să-mi fac prieteni în publicitate. Nimeni nu mă mai sună să mă invite măcar la o cafea. Mă simt bine. 

Petre Barbu este prozator şi senior editor la Forbes România.