Prezidenţialele: un exerciţiu de imaginaţie politică occidentală
Alegerile prezidenţiale pot fi şi despre altceva decît campania negativă sau alegerea răului celui mai mic. Cum putem reuşi asta? Ridicînd standardele şi crescînd presiunea publică pentru o dezbatere serioasă, bazată pe argumente, pe discuţii despre politici, şi nu doar pălăvrăgeală despre politică. Da, oamenii politici români s-au obişnuit cu faptul că nu cerem multe de la viaţă şi, mai ales, cu faptul că o parte din noi sînt mobilizabili cu pomeni o dată la cîţiva ani. Merităm mai mult, măcar acum, la 25 de ani de la Revoluţie.
În acest context, vă propun un demers de imaginaţie: pentru candidaţi, pentru echipele politice, dar şi pentru fiecare dintre noi. Dacă ne lipsesc modelele în interior – sau ne e greu să le identificăm –, să ne imaginăm că nişte personalităţi de succes, din diferite familii politice, din alte ţări, ar candida în toamna aceasta în România. Ar avea ele şanse? Ce ne-ar spune? Ar prinde un asemenea model la noi? Ar putea deveni tătuc sau mămucă? Vă propun să analizăm patru lideri, doi bărbaţi şi două femei, de centru-stînga şi, respectiv, de dreapta, care au marcat sau continuă să marcheze viaţa politică din ţările lor: fostul preşedinte american Bill Clinton, fostul premier britanic Margaret Thatcher, actualul cancelar german Angela Merkel şi premierul italian Matteo Renzi.
● Un Zîmbitor plăcut de toată lumea. Bill Clinton, născut în 1946, a avut 46 de ani cînd a fost ales preşedintele SUA. Era tînăr, dar tineri, 40+, sînt şi doi dintre candidaţii noştri, Elena Udrea şi Victor Ponta. Ceea ce l-ar fi putut face pe Clinton votabil la noi ar fi fost entuziasmul său, degajarea sa naturală dublată de clamarea unei a treia căi, care să mulţumească şi populaţia în căutare de asistenţă socială, şi mediul privat. Clinton ar fi putut prinde la noi prin respectul pentru cariera sa, de procuror general, apoi de guvernator, aşadar atît o experienţă legată de administraţie, cît şi una cu privire la o temă importantă – cel puţin pentru o parte din societate – justiţia. Ar fi ştiut să navigheze pe coridoarele partidelor de la noi, căci a lucrat din tinereţe în politică, înţelegînd-o: era cel mai tînăr guvernator din ţară la 32 de ani. S-a dovedit un moderat, un nou democrat, ceea ce la noi ar putea prinde, după un deceniu de combativitate politică aducătoare, de multe ori, de dezbinare. Şi, dincolo de campania negativă, ar fi avut teme de suflet, de interes naţional, precum educaţia şi sănătatea. Uitîndu-se la datele economice, n-ar fi ezitat să se folosească de ele: „Economia, prostule!“ Şi lumea ar fi fost deşteaptă dacă l-ar fi votat!
● O Doamnă calmă şi puternică. Angela Merkel, la bază chimist (cu tot cu doctorat, ca şi Clinton – el însă fiind specializat în Drept) a ajuns cancelar în 2005 din partea CDU (Uniunea Creştin Democrată, de dreapta) şi se află în prezent la al treilea mandat. A făcut istorie ca prima femeie preşedinte de partid (2000) şi ca prima femeie cancelar în Germania (atunci avînd vîrsta de 50 de ani). Nu ar fi reuşit dacă nu s-ar fi ridicat încet şi sigur în umbra unui alt mare om de stat, Helmut Kohl, de la care a învăţat meserie, ca ministru pentru femei şi tineri şi, ulterior, ca ministru al mediului. Însă odată călită în politica naţională, nu a mai putut fi oprită. Dovada reuşitei „reţetei Merkel“ e dată de ultimul rezultat electoral, 41,5% din voturi anul trecut, al treilea mandat consecutiv. Are profil internaţional puternic, dar – dacă ar fi să-l parafrazăm pe Titulescu – şi puterea internă a ţării a ajutat-o în politica externă.
Cum ar privi-o românii pe Merkel în calitate de candidată? Am putea spune că bine, mulîndu-se pe bunul simţ al poporului. Merkel nu mizează atît pe faptul că e femeie şi nu încearcă să îşi exhibe feminitatea; pentru cine „dă un Google“ este clară opţiunea pentru o eleganţă simplă, rezervată, la capitolul vestimentar. Rămîne în conştiinţa publică pentru prudenţa dublată de fermitate, limbajul corporal (şi celebra deja poziţie a mîinilor) consolidîndu-i imaginea de mutti, de mamă a naţiunii. Din această perspectivă, românii i-ar fi dat o şansă, căci ar respecta-o şi chiar ar plăcea-o, fiind pe gustul unei societăţi în majoritatea sa încă conservatoare. În plus, să nu uităm că în campanii nu e „Merkel“, ci „Angie“, cu un zîmbet larg şi în acelaşi timp o postură fermă. Faptul că a trăit sub comunism, în Germania de Est, o face să ne înţeleagă mai bine aspiraţiile şi fobiile, lucru important la capitolul empatie.
● O Reformatoare de fier, supravieţuitoare a austerităţii. Margaret Thatcher a guvernat într-o perioadă cu totul diferită faţă de cea din ziua de azi. Asemănarea însă, şi relevanţa ei ca posibil model sînt date de supravieţuirea unei imagini politice în timp ce se aplică reforme dure. Ea a fost o supravieţuitoare politică a recesiunii; din exemplul ei, politicienii români de dreapta – şi în special cei care au guvernat în 2010-2012 – pot învăţa. A dereglementat, a introdus politici flexibile cu privire la piaţa forţei de muncă, a privatizat masiv. Nu a reuşit neapărat la capitolul empatie, căci nu se poate spune că a fost un model de pus pe rană, ci la capitolul reformă combinată cu invocarea unei filozofii noi, care să justifice respectiva reformă. Astfel, a putut justifica mai uşor fermitatea, a devenit „de fier“ prin puterea voinţei, dar şi prin forţa viziunii: „Te întorci numai dacă vrei tu. Doamna aceasta nu se întoarce din drum! (...) Cred că am parcurs o perioadă în care prea mulţi copii şi adulţi au fost lăsaţi să înţeleagă că, dacă avem o problemă, e treaba Guvernului să se ocupe de ea; nu, dacă am o problemă, mă voi ocupa eu de ea.“ Un asemenea lider, valoric şi în acelaşi timp ferm, ar fi putut avea mai multe şanse să supravieţuiască austerităţii în România şi să vină cu o candidatură puternică în noiembrie 2014. Pe de altă parte, aşa cum „iarna nu e ca vara“, nici România nu e Marea Britanie, şi nu se ştie dacă sectorul privat românesc s-ar fi ridicat în cîţiva ani la fel de rapid ca cel britanic, în primul mandat al lui Thatcher, sprijinind-o pentru un al doilea mandat.
● Un Răsturnător declarat al sistemului. De numele lui Matteo Renzi se leagă multe speranţe ale momentului: speranţe ale italienilor, dar şi speranţe ale social-democraţilor europeni cu privire la faptul că ar putea conduce tabăra antiausteritate, ca lider cu o legitimitate electorală puternică, cu o filozofie în contrapondere cu cea promovată de cancelarul Merkel. Este tînăr, energic şi ocupă spaţiul mediatic cu o viteză ameţitoare, neezitînd să facă promisiuni în stînga şi în dreapta. Ceea ce îi aduce succesul în Italia şi ceea ce l-ar putea ajuta şi în România e combinaţia de energie, experienţă politică – fie ea şi accelerată – şi ambiţiile de reformare a sistemului de la rădăcini. Cît din ceea ce promite se va şi realiza rămîne de văzut, însă Renzi are capacitatea, simetrică cu cea a lui Berlusconi şi Băsescu, în zilele lor bune, de a entuziasma şi de a polariza, în acelaşi timp. „Renzismul“ poate prinde aşadar şi la români, gintă latină, şi eventual Victor Ponta poate învăţa de la amicul italian (şi el cel mai tînăr premier al Republicii din timpuri recente) ideea de invocare periodică a valorilor în justificarea acţiunilor politice reformatoare: liderul de la Roma pare să justifice aproape orice cu proiectul său de reformare a Italiei, de la reforma Senatului (sună cunoscut?) la alte promisiuni din cele „100 de puncte pentru 100 de zile“ (numărul zilelor între timp s-a extins, cu bunăvoinţa italienilor, încă mulţumiţi de premierul lor). Toate acestea sînt menite a ajuta „o schimbare completă“, fapt care i-a atras şi apelativul de persoană care se descotoroseşte de sistemul actual („rottamatore“).
Matteo Renzi mai are ceva ce poate ajuta în politica dîmboviţeană – experienţa locală: ca lider de provincie (echivalentul preşedintelui de Consiliu Judeţean) şi primar al Florenţei. Or, expertiza locală de multe ori te întăreşte, căci te ajută să păstrezi contactul cu realitatea la firul ierbii. Ea îţi permite totodată să arăţi oamenilor că poţi gospodări lucruri concrete, de la parcuri la – în cazul lui Renzi – instalarea a 500 de puncte de acces liber wi-fi în oraş, şi investiţiile puternice în şcoli. Practic, pe modelul Băsescu şi Chirac cu Bucureştiul şi Parisul, Renzi a folosit administraţia din Florenţa ca trambulină pentru popularitatea naţională. Dacă premierul nostru, Victor Ponta, este foarte activ, alături de echipa sa, pe Facebook, Renzi a adus în politica italiană ca instrument Twitterul, cu care a reuşit să creeze ştiri pe bandă rulantă. Nu numai politica românească e machiavelică, şi cea italiană oferă asemenea exemple: cu puţin timp înainte de a-l înlocui ca premier, Renzi îi scria prim-ministrului Enrico Letta să stea liniştit: #enricostaisereno. Senin a rămas Enrico, dar a fost schimbat între timp de competitorul său.
Ce model vor alege românii în toamna acestui an? Desigur, nu există om politic perfect, nici ca model intern, nici ca model extern. E important însă să vorbim despre modele deoarece viitorul preşedinte, fie că o înţelege sau nu, va da prin viziunea, voinţa şi valorile expuse un model pentru România viitorilor ani. Iar din această perspectivă, merită să le cerem să fie cît mai buni şi nu să creadă că le vom permite o cursă democratică uşoară.
Radu Magdin e CEO Smartlink Communications şi un pasionat al politicii online.