„Prezentul trecut” e o poveste despre noi - interviu cu KINIZSI Zoltán
La 30 de ani după căderea regimului comunist revizitați istoria recentă a maghiarilor din România cu un proiect multidisciplinar, bazat pe fotografie documentară și imagini video. O expoziție, un spațiu de dezbatere, o încercare de cartografiere obiectivă, dar și afectivă a reperelor culturii maghiare din România. Ce v-ați propus cu acest proiect?
Ideea inițială a fost să prezentăm felul în care comunitatea maghiară din România a trăit sfîrșitul dictaturii comuniste, cu accent pe primul an de așa-numită libertate. Am dorit să ne concentrăm atenția asupra anului 1990, deoarece eu cred că, pentru generația mea – cei de 40 de ani –, acel an a însemnat, într-adevăr, un fel de punct de cotitură. Pot spune așadar că atunci cînd ne-am apucat de proiect am avut o abordare subiectivă într-o oarecare măsură. Un lucru, să zicem, normal, dar cu timpul începusem, treptat, să conștientizez faptul că în această formă nu se poate și nici n-ar fi bine să realizăm ideea, deoarece o astfel de abordare nu va însemna foarte mult pentru numeroși oameni care probabil încă nici nu erau pe lume la vremea revoluției, dar nici pentru generațiile mai vîrstnice. Aici este de menționat faptul că am reușit să implic în realizarea proiectului o echipă extrem de variată, iar dacă se adună mai mulți oameni cu vîrste diferite, cu modul de a privi lumea diferit și începe un brainstorming pentru un scop comun, inevitabil iau naștere lucruri interesante, mai cu seamă în cazul unei inițiative de acest gen. Tot aici trebuie să amintesc faptul că procesul nu a fost deloc lipsit de discuții, ceea ce este normal, căci vorbim de dezbateri constructive care au dus pînă la urmă la un consens, și anume că toată problema schimbării de regim trebuie pusă în context istoric. Acesta este și motivul pentru care cronologia evenimentelor pornește din anul 1945 și cuprinde întreaga perioadă pînă la începutul anilor 1990. Fiecare din cercul restrîns al participanților la proiectul „Prezentul trecut” și-a lăsat amprenta abordării personale, născute din experiența proprie, și sînt convins că din acest motiv am reușit să realizăm un lucru care este multiplu și extrem de divers în același timp, rezultînd totuși o poveste întreagă, unitară. Doresc să profit de această ocazie și să-mi exprim recunoștința acestei echipe în care au conlucrat un artist plastic născut în 1960, Dénes Miklósi, doamna Melinda Blos-Jáni, cadru universitar, specialist în cultura audiovizuală, precum și doi colegi care s-au născut în anul schimbării de regim: Beáta Molnár, cercetător în domeniul culturii, și istoricul János Fodor, care a întocmit cronologia. Iar Gergö Butka a fost responsabil cu comunicarea și s-a ocupat de crearea site-ului.
Astfel am considerat că vom atinge scopul primordial al acestui proiect, și anume de a ajunge la un segment cît mai larg al societății prin abordarea fiecăruia dintre creatori, rolul meu fiind în mare parte de a coordona diferitele etape ale realizării.
Care e semnificația titlului – „Prezentul trecut“?
Este un titlu împrumutat. Antropologul József Lörincz scria, mai demult, într-un studiu că aici nu avem de a face cu trecutul, ci cu un prezent care a trecut. Ni s-a părut că această formulare se potrivește proiectului nostru din toate punctele de vedere, deoarece, cum spuneam, această perioadă face parte integrantă din tot ceea ce numim noi prezent. Evenimentele de atunci au avut și au încă un efect direct asupra generației mele, dar în mod indirect influențează și viața, felul de a privi lumea al celor născuți mai tîrziu, mai cu seamă în România, dar într-un sens mai larg și în Europa Centrală și de Est. Toate experiențele de viață ale părinților și bunicilor noștri au lăsat urme și în noi, la fel cum, la rîndul nostru, le lăsăm și noi copiilor noștri, chiar și în condițiile în care ultimii 30 de ani au adus schimbări uriașe, unele lucruri dăinuie, totuși, prin noi. Cred că oricine care a trăit evenimentele ultimelor trei decenii din România și privește înapoi va fi de acord cu asta.
Cum ați adunat fondul documentar prezentat în cadrul expoziției?
Pot să spun că a fost un proces îndelungat și plin de obstacole. În momentul în care ne-am lămurit în ce direcție dorim să ne orientăm, a început la modul concret căutarea. În privința materialului vizual, vorbesc în primul rînd despre fotografii și înregistrări video, o parte dintre acestea existau în diferite arhive, colecții private, dar aveam de selectat și de adunat la un loc materialul care ne interesa. Un proces care a durat mai multe luni și la care au participat și alții în afară de colectivul restrîns de creatori. Cu toții am început să ne căutăm cunoștințele despre care presupuneam că au o privire deosebită asupra procesului și care pot contribui la alcătuirea unui material cît mai reprezentativ în contextul perioadei în discuție. Primul pas a fost site-ul, a cărui realizare n-a mers ca pe roate, căci la un moment dat ne-am confruntat cu situația în care fotografiile alese aveau lacune la capitolul calitate și trebuia să le înlocuim cu unele noi. O altă problemă esențială a reprezentat-o lipsa locației și a timpului avut la dispoziție: pot spune, exagerînd un pic, că s-a adunat o cantitate de material din care s-ar putea realiza încă o expoziție.
Înregistrările video le-am achiziționat în majoritate de la arhiva Televiziunii Române, la acea vreme nu prea exista altceva decît TVR. Am găsit, în schimb, filmări neoficiale pe care ne-am străduit să le includem în conținuturile publicate pe site și în expoziția fizică, deopotrivă. Obiectele expuse intră într-o altă poveste. Prima dată, fiecare am făcut un inventar acasă, la bunica și în cercul de cunoștințe, să vedem ce găsim care să ne fie de folos. Experiența mea personală și tristă este că a dispărut din casă radioul Sokol pe care, în anii ’80, bunicul îl lua cu el cînd mergeam duminica la stadion și ascultam între timp care mai era scorul la meciul FC Olt-Corvinul. E valabil și pentru alte obiecte, obiectele de uz casnic de astăzi sînt deja altele, în schimb acest tip de cercetare ne-a întors cumva în trecut și a meritat efortul.
Materialul multimedia și instalațiile artistice le-am primit, de asemenea, din mai multe locuri, am folosit lucrări ale unor artiști plastici care au creat în diferite genuri de artă, începînd din anii ’70 și pînă în anii 2000, iar eu mă bucur enorm că am putut arăta un mic segment din aceste creații.
Ați avut surprize descoperind aceste fotografii?
Practic, eram surprinși la fiecare pas pe durata colectării. Am găsit fotografii ale unor străzi, clădiri care astăzi arată cu totul altfel, la fel și cu unele momente istorice care ne întîmpinau în cîte o cutie de carton într-o cu totul altă lumină decît cea obișnuită. Consider un aspect pozitiv faptul că mai putem găsi și astăzi lucruri noi dacă ne dăm osteneala de a ne întoarce la unele evenimente pe care în mod subiectiv le-am considerat încheiate. Nimic nu este încheiat și totul poate fi privit dintr-o perspectivă nouă dacă există voință și deschidere în acest sens.
Sînt două niveluri de receptare a seriilor fotografice prezentate: pe de o parte, vizual (sau estetic) și, pe de altă parte, e nivelul istoric & politic. Cum ar trebui să privească aceste imagini vizitatorul ideal?
În opinia mea, în acest context nu putem vorbi despre vizitatorul ideal. Speranța mea a fost ca expoziția noastră să fie vizitată de un tînăr adolescent de astăzi care să plece marcat de experiența avută și tot ce a văzut și a trăit acolo să-l impulsioneze la alte întrebări, puse acasă sau la școală, la facultate. Tocmai acesta este motivul pentru care viața de toate zilele este prezentă cu precădere în expoziție, ca să-și poată forma și tinerii o imagine despre cum au trăit părinții, bunicii lor pe vremea comunismului. Am expus sticla de lapte și dosarul de interceptare, dar cred că aceste obiecte în sine nu înseamnă prea mult pentru generațiile de azi, motiv pentru care ne-am străduit să diversificăm, să facem mai atractivă toată această poveste cu ajutorul unor conținuturi multimedia semnificative, pe alocuri interactive, și cu instalații de artă, cu animație. În încheiere, dar nu în ultimul rînd, acest proiect – expoziția, site-ul prezentultrecut.ro, conținuturile lansate în social media și volumul care va apărea în curînd – se adresează tuturor, chiar dacă nu are același impact, fie vorba de tineri sau vîrstnici, important este că tot ceea ce am adus noi aici în prim-plan a făcut parte, într-o vreme, sau face parte și azi, într-o formă sau alta, din viața noastră. „Prezentul trecut” ne povestește despre noi în așa fel încît publicul sîntem tot noi. Acesta a fost scopul primordial și, din reacțiile pe care le-am primit, se pare că am și reușit să-l atingem, într-o oarecare măsură.
Cum măsurați succesul? Care e impactul de pînă acum al proiectului?
E o întrebare bună. Care poate fi măsura succesului în cazul unui proiect cultural? Nu cred că există așa ceva. La fel ca orice creație artistică, ceea ce, la urma urmei, este „Prezentul trecut”, nu poate fi taxat și etichetat din perspectiva succesului. Pot să dau cîteva cifre, spre exemplu că publicul a avut prilejul de a vizita expoziția în patru orașe din România, la Cluj, Satu Mare, Oradea și Tîrgu Mureș, oamenii chiar profitînd de ocazie, numărul celor interesați de „Prezentul trecut” fiind de 2.000. Pandemia ne-a împiedicat, din păcate, să facem cu expoziția itinerariul propus inițial, cum ar fi locațiile din Miercurea Ciuc, Sfîntu Gheorghe și București. Au fost cîteva mii de interacțiuni pe platformele social media, prin urmare nu încape îndoială că oamenii sînt interesați de acest proiect. Cred totuși că succesul „Prezentului trecut” constă în faptul că, pe lîngă nostalgie, pune pe gînduri vizitatorul și îi oferă noi perspective în privința interpretării trecutului – chiar a propriului trecut. Dorim să continuăm acest drum, dar deocamdată nu avem o viziune clară asupra următorilor pași. Nutrim speranța că, asemenea trecutului prezent, nici viitorul nu e încheiat definitiv pentru acest proiect.
Kinizsi Zoltán este coordonatorul proiectului „Prezentul ce a trecut”.
Foto: expoziția „Prezentul ce a trecut”
interviu realizat de Matei MARTIN