Prezența lui Horia Bernea

● Drept. Drepţi! Prezenţa lui Horia Bernea totdeauna impune. Statuar ca o lumînare aprinsă. Foc, foc! Cu focul nu te joci.

Este cel mai vital om pe care l-am cunoscut vreodată. La întîlnirea cu acesta, Radu Petrescu notează în Jurnal: „Este cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut vreodată“. Tu sete, curiozitate de a trăi, de-a te mira de cum îţi calcă pasul! Minune. Experiment! Numele tău este Horia Bernea.

● „Horică!”, se adresează Horia Bernea lui Horia-Roman Patapievici. Sînt prieteni, şi totuşi... „Nu suporta un alt Horia alături de el“, povesteşte împricinatul. „Secera. Lua mingea, cu picioare cu tot!“, adaugă Ion Grigorescu. Sport cu balonul rotund.

Sport? Nu mă pricep la bătaie. Cunosc însă seriozitatea copiilor, atunci cînd ei se joacă.

● Ştie bine ce este prietenia: mai presus de orice, dragoste, iubire. Iar acestea pot fi exprimate, la o adică, şi printr-un simplu deget de whisky... Nu sîntem doar colegi, sîntem prieteni.

● Faima îl precedă. La vernisaje este cel mai elegant. „Cînd l-am cunoscut, era cel mai elegant om din lume. Cămaşă ţărănească fină, albă, surtuc ţărănesc negru şi blugi bine apretaţi“, spune Coriolan Babeţi. Ca nimeni altul. Îi place să cutreiere galantare, să atingă stofa cu mîna lui... Şi Paul Gherasim este instruit în aceste tainiţe mie ascunse. Atinge, simte, precum sfîntul apostol Toma! Toma cel orb. Să vezi şi să crezi. Da, plăcută atingere... Universul făcut bucăţele din neasemuite şi preţioase ţesături întinse pe această tarabă.

Horia Bernea? „Praporii“ lui în plic se tot cutremură la colţuri.

● La vernisaje pe el pică bătaia peştelui. Vai! Vai şi amar! Marele asalt. Bîzîind furios ca o viespe, Horia Bernea tîrăşte după sine ciorchini de admiratori, fanfare de complimente. Ar vrea să scape din strînsoare, dar nu-i chip.

● Poiana Mărului, Horia Bernea la şevalet, în curte ţărănească. El pictează. Vine Gheorghe Berindei, pus pe şotii, cu cireşe coapte aninate la urechi. Aşază o cireaşă pe şevaletul lui Bernea. Bernea o ia, o înghite, scuipă sîmburele. Berindei aşază încă o cireaşă. Bernea înghite, scuipă şi se uită urît la prietenul său. La oferta celei de a treia cireşe, Bernea dă cu şevaletul de pămînt şi urlă: „Eu aici lucrez!“.

● El este sufletul şcolii de la Poiana Mărului. Numele acesteia este Horia Bernea. Lucru în natură, trai simplu, printre ţărani. „Horeo, ce bei acolo?“, întreabă vecinul, peste gard, din curtea de alături. Bernea, la şevalet: „Apă!“, răspunde. „Apă bei, apă poţi!“, comentează vecinul. Bernea ia act de povaţă. Se distilează, cu timpul.

Şi eu m-am mai distilat cu timpul. Totuşi, admir cel mai mult pictura lui Bernea din prima perioadă a Poienii Mărului, frustă şi robustă. Foc fără apă.

● 1986, în atelierul lui din strada Șelari. Îmi arată două peisaje pictate de el la Poiana Mărului pe pînză de sac. Unul dintre acestea prezintă cerul negru, coborît... Un cerc alb înfipt în pămînt. „Vreți lună? Poftiți lună!“, explică Horia Bernea acest afront adus naturii.

● „Aş vrea să fac o pictură care să semene cu pictura unei domnişoare de pension“, îmi spune într-o bună zi. Distilare? Alambicare? O grădină ale cărei poteci se bifurcă. Umblu pe şapte cărări. O anumită dezordine, sau o dezordine anume, se intitulează un text scris de Horia Bernea în tinereţea lui. Un dialog în fărîme, cu Horia Bernea, se intitulează un alt text scris de Ion Grigorescu. Extrag, din Horia Bernea: „Izolare, disperare, furie: mizeriile materialelor, sau cele materiale, dezastrele, bucuriile excesive; penetrare, tăiere, zdrobire. Stări latente: încrucişare, bifurcare, cotitură, respectiv cruce, prapor“. Ion Grigorescu conchide: „Nu vă duce gîndul la calendar, la sinaxar, o imagine numai cu sfinţi fierăstruiţi, loviţi cu toporul, traşi de copaci despicaţi, strunjiţi pe grătare cu cuie?“.

● O întreb pe Anca, sora mea: care este cea mai pregnantă amintire a ta cu Horia Bernea?

„Dintre multele amintiri, inexplicabil cea mai vie este dintr-un vis, la scurtă vreme după ce el s-a dus din viaţă. Singur, dansa pe un peron de gară, foarte exuberant, cu mîinile ridicate şi din picioare sărind, plin de însuflețire.“

Mihai Sârbulescu este pictor.