Preţul moderaţiei

Discuţia despre această temă a fost declanşată de convorbirea cu Aurelian Crăiuţu pe divanul Dilemei vechi (nr. 127, 30 iunie-6 iulie 2006). Autorul Elogiului moderaţiei ne spunea atunci "că aceia care îmbrăţişează o etică a convingerilor absolute sînt periculoşi, dacă nu se conduc în acelaşi timp după o etică a responsabilităţii. Cu alte cuvinte, atunci cînd acţionezi în politică, prima întrebare, pe care trebuie să ţi-o pui, nu este dacă se cuvine să acţionezi conform unui principiu moral absolut, din care deduci axiomatic paşii de urmat, ci ce consecinţe are acţiunea ta asupra semenilor tăi". Oricît de apropiaţi ne-ar fi extremiştii de centru şi oricît de mult am ţine la moderaţia în discurs şi în atitudini, am văzut cum combinaţia, dominantă în politica românească postcomunistă, dintre principiul moral absolut (enunţat) şi comportamentul pragmatic, responsabil doar faţă de interesele particulare, dă un cocktail toxic. Se regretă absenţa convingerilor la cei care îşi asumă misiuni în numele colectivităţii şi îşi urmăresc doar agenda personală rezumată la cifre. Discuţia despre convingeri pare inutilă într-un spaţiu politic unde peste noapte un partid întreg (centru şi filiale) renunţă la identitatea sa social-democrată, pentru a trece la grupul popular. Eclipsa idealului comun, absenţa coerenţei în viaţa publică favorizează imaginea unei societăţi haotice, fără direcţie sau - cum se spune în sondaje - mergînd într-o direcţie greşită. Pragmatismul liberal nu are cum să înflăcăreze mulţimile şi, dacă sentimentul crizei se accentuează, coagularea se poate produce în jurul discursului extremist, afişînd convingeri ferme şi disponibilitatea de a le impune prin violenţă. E de observat că politicienii moderaţi nu obţin majorităţi electorale, dar victoria convingerilor declanşează dezgustătoare epidemii de oportunism. Asumarea unor convingeri şi consecvenţa în susţinerea lor e identificată cu fanatismul, iar totalitarismul în general (instalat mai peste tot în numele unor convingeri) şi comunismul în special au creat o proastă reputaţie politicilor care "îmbunătăţesc" realitatea în numele unor idei. Tradiţia democratică - în numele căreia merită să fie distrus totalitarismul - e moderată, pragmatică, lipsită de patetism şi realistă. Dar cînd democraţia este sau pare să fie ameninţată, apărarea ei se produce adeseori nu prin activarea dezbaterilor, ci prin apelul la arsenalul intolerant al convingerilor fără nuanţe. Încercarea, propusă colaboratorilor acestui număr, de a analiza modul cum se leagă moderaţia de un set de convingeri, care alcătuiesc structura umană, ne scoate în drum fragilitatea unor concepte aparent solide; istoria moderaţiei înregistrează convingerile părăsite pe parcurs, dar şi extremismul necesar apărării libertăţii. (M. B.)