Pretenția alinării universale

Credința creștină poate aduce vreo mîngîiere care să-i ajute pe oameni să treacă mai ușor prin situații dificile? Să nu ne gîndim doar la cazuri în care cineva caută alinare fiindcă prietenii apropiați nu i-au acordat atenția dorită, în care cineva se simte persecutat fiindcă nu i s-au recunoscut meritele sau pentru că n-a reușit să obțină un premiu rîvnit sau un loc de muncă pe care și-l dorea neapărat. Și aceste situații provoacă suferință și e firesc ca aceia care trec prin ele să caute încurajare în jur. Dar să ne gîndim mai bine la situații-limită, ce-i fac pe oameni să pună la îndoială chiar valorile în care cred, să nu mai înțeleagă sensul vieții sau rostul ei. Chiar acum îi avem în jurul nostru pe cei care fug ca să nu le fie bombardați copiii. Cum unii înalți prelați par să susțină astfel de atrocități, ne putem întreba dacă credința creștină mai poate avea pretenția să propună o consolare celor care suferă în acest moment.

În perioada Crăciunului ce tocmai a trecut, în Biserică se sărbătoresc evenimentele legate de nașterea lui Isus Christos, care în general transmit bucurie și speranță. Există însă și un episod sumbru: uciderea pruncilor. Evanghelia după Matei (cap. 2) istorisește că Irod cel Mare, rege clientelar al Imperiului Roman, a auzit de la „magii de la răsărit“ despre un nou rege al iudeilor, ceea ce l-a speriat, gîndindu-se, evident, că riscă să-și piardă tronul. Ca să fie mai sigur, a poruncit să se ucidă toți copiii mai mici de doi ani. Pruncul Isus a scăpat numai fiindcă părinții lui au fugit împreună cu el, devenind refugiați în Egiptul învecinat.

Evanghelistul ilustrează episodul cu un citat din profetul Ieremia (31, 15): „Glas în Rama s-a auzit, plîngere și tînguire multă: Rahela își plînge copiii și nu vrea să se mîngîie, pentru că nu mai sînt“. Se trimite la un episod mai vechi, și anume cucerirea regatului Israel de către imperiul neo-asirian și deportarea multor evrei (secolul al VIII-lea î.Chr.). Rahela, soția patriarhului Iacob din vechime, este menționată ca mamă simbol a întregului popor. Ieremia continuă spunînd că există o speranță, fiindcă fiii deportați se vor întoarce. Evanghelistul însă, după ce citează plîngerea Rahelei, nu adaugă nici un cuvînt de mîngîiere. De altminteri, ce fel de consolare se poate aduce mamelor ai căror prunci au fost uciși fiindcă unui politician îi era teamă să nu-și piardă scaunul? Ce-i drept, se poate presupune că citatul e o aluzie la tot pasajul, prin urmare cunoscătorului i-ar veni în minte și urmarea acestuia. Dar speranța că va exista o revanșă în istorie poate mîngîia într-adevăr mamele care și-au pierdut copiii?

Teologii au încercat să o facă. Un discurs al Sfîntului Ambrozie scris la moartea fratelui său, Satyrus, De excessu fratris sui (secolul al IV-lea), a devenit un soi de model al consolării creștine (așa cum afirmă, de pildă, G. Chiecchi, La parola del dolore, Roma 2005, 3 sqq.). Spre deosebire de Ambrozie, unii contemporani ai săi criticau plîngerea morților, interpretînd riguros cuvintele Apostolului Pavel, care socotea că asemenea întristare ar putea însemna lipsă de speranță în înviere (1 Tes. 4, 13). Prin urmare, cineva care-i plînge pe cei morți ar fi ori păgîn, ori s-ar aștepta la pedeapsa veșnică. Înțelegînd lucrurile astfel, pare că ar fi de dorit ca un creștin să aibă atitudinea unui personaj SF venit de pe o altă planetă, care știe că pe pămînt poate fi omorît numai aparent, fiindcă oricum se va întoarce acasă teafăr și nevătămat, în adevărata lui realitate. 

Ambrozie socotește însă că lacrimile nu sînt un semn al lipsei de credință, făcînd deosebirea între durerea firească și tristețea necredinței. De altfel, se poate plînge și de bucurie! Discursurile de consolare aveau deja tradiție în literatura clasică, pe care Ambrozie o cunoștea prin prisma studiilor sale. Prima parte a discursului său e un astfel de paramythetikos logos adaptat la creștinism, iar partea a doua se ocupă de credința în înviere. Abordarea lui Ambrozie aprofundează trăirea durerii și o prelucrează, eventual alinînd-o, dar nu deviind gîndul către altceva, ca și cum am dori să adormim suferința. Concluzia lui coincide însă cu aceea a Apostolului Pavel și a contemporanilor săi, și anume că speranța în veșnicie este mîngîierea ultimă. Dacă „păgînii“ deja consideră că moartea e un lucru bun în măsura în care înseamnă încetarea relelor, pentru creștini cu atît mai mult, fiindcă pe lîngă încetarea relelor se mai adaugă și răsplata vieții veșnice.

Totuși, în ce condiții această speranță în înviere poate aduce atîta alinare încît cei care i-au pierdut pe cei dragi să treacă mai ușor peste întrebări fără răspuns, cum ar fi: „De ce mie?“, „De ce tocmai acum?“, „De ce, în general?“, „Ce puteam face ca să nu se întîmple?“. De multe ori, amintirea informației despre această speranță, aflată de la părinți sau de la biserică, este și ea doar o metodă de a abate gîndul spre altceva. Dar, chiar dacă nu dă un răspuns acestor întrebări, ar putea face ca ele să rămînă în urmă, dacă speranța în înviere oferă o încîntare atît de mare încît orice altceva pălește. 

În definitiv, e un fel de nebunie, avînd ceva din finalul celebrului film Zorba Grecul (1964), în care cei doi eroi pierd dintr-o dată totul și rămîn cu mîinile goale pe malul mării. Boris îi spune lui Zorba: „Învață-mă să dansez!“. Cei doi dansează sirtaki, iar intensitatea și bucuria prieteniei lasă mult în urmă orice furie sau deznădejde din cauza lucrurilor pierdute.

Există, desigur, unii creștini care, în fața pierderilor suferite, „dansează“ datorită bucuriei învierii. Mulți însă, din păcate, nu pot face astfel, ci doar își deviază gîndurile negre spre diferite povești în care, în definitiv, nu cred realmente. Totuși, cei care o pot face experimentează divinul prin intermediul comuniunii între oameni, o reflectare a ideii de Dumnezeu-comuniune exprimată prin credința în Sfînta Treime. Într-adevăr, la această trăire au acces chiar și cei care nu cred în înviere sau în viața de dincolo: omenia, buna înțelegere între oameni și intensitatea acestora sînt consolare universală, iar pretenția e îndreptățită.

Wilhelm Tauwinkl este conf. dr. la Universitatea din București, Facultatea de Teologie Romano-Catolică. Printre altele, a publicat Nici toate ale popii. Religie fără stres (Humanitas, București, 2019) și (împreună cu Adrian Muraru) coordonează publicarea Biblia Sacra Vulgata – text, traducere, comentarii (Editura UAIC Iași – Humanitas, București).

Foto: Sfîntul Ambrozie/ wikimedia commons