Preşedintele diasporei
Să spun ceva original despre campania electorală în curs este dificil. Despre fostele campanii, de asemenea. Pe acest subiect, toţi sîntem specialişti şi totul a mai fost spus, de multe ori. Tot la fel de dificil mi se pare şi dacă mă limitez la percepţia diasporei asupra acestor alegeri. Trăind „în afară“ de 19 ani, ar trebui, la acest capitol, să ştiu mai multe decît unul din ţară. Dar nu sînt sigur că-i aşa.
Toţi românii trăind în străinătate au rude şi prieteni în ţară. Între cei plecaţi şi cei rămaşi există un permanent schimb de păreri, nu întotdeauna purtat cu voce calmă. Cred că din aceste numeroase dialoguri s-au înfiripat atît opinia că diaspora, într-o proporţie covîrşitoare, a ţinut cu Băsescu, cît şi urmaşa ei, că diaspora ţine acum cu Iohannis ori Macovei.
Pentru că, în 2009, socoteala voturilor din afară a venit după ce candidatul Geoană şi-a declarat public şi antologic victoria, Băsescu a devenit, în minţile multora, preşedintele diasporei. Această opinie a fost cimentată de harnica echipă de reporteri de la Antena 3. Cimentată astfel, opinia a avut impact asupra unor decizii ori indecizii guvernamentale, orientate spre un singur ţel: limitarea accesului la vot al diasporei. Aşa a fost cu nelegiferarea votului prin corespondenţă, din 2011. Aşa a fost cu tentativa de recenzare prin strigături la gard a rezidenţilor „adevăraţi“ din localităţile patriei, din 2012.
Şi adevărul e că Antena 3 a avut dreptate. Nu lipsa de inteligenţă le poate fi contestată păpuşarilor care-i mişcă pe jurnaliştii Gâdea, Ciuvică, Tudor ori Badea. Diaspora, în marea ei majoritate, chiar a ţinut cu Băsescu, chiar ţine cu Iohannis ori cu Macovei.
Motivele acestei diferenţe semnificative, procentual vorbind, dintre opţiunea diasporei şi opţiunea celor de-acasă? Eu mă opresc la trei.
Primul ar fi că românii din diaspora au alte surse de informare. Una e să vezi realitatea românească doar prin prisma Antenei 3 ori, mai nou, a RTV-ului, alta e să o urmăreşti consultînd o largă paletă de publicaţii de pe Internet.
Al doilea: românii din diaspora nu sînt sub presiunea economică acţionată politic din România. Printre ei nu există nici un votant de 40 ori 50 de ani, pensionat medical pe motive iluzorii, care lucrează cu spor pe propria tarla.
Nu aş insista pe cel de-al treilea motiv, pentru că pare elitist, dar nu pot să-l sub tăcere. Este vorba de gradul mediu de educaţie. Pe scurt spus, în diaspora, el este mai înalt. Judecata se aplică în mod sigur Canadei, ţară care practică selecţia candidaţilor la imigrare pe baza studiilor. Însă cred că se aplică diasporei în totalitate. În definitiv, chiar şi faimoşii „căpşunari“, presupunînd că n-ar avea ani mulţi de şcoală, ceea ce nu-i de subînţeles, sînt nevoiţi să citească pe Internet, deci, pe scurt, să citească.
Dacă ai obişnuinţa lecturii, eşti mai puţin dispus să treci cu buretele peste plagiatul lui Ponta. Eşti mai puţin dispus să crezi că Becali n-ar fi trebuit să meargă la puşcărie pe motiv că a construit „din banii lui“ locuinţe pentru sinistraţi. Eşti mai puţin dispus să priveşti altfel decît cu scîrbă fapta cetăţeanului indignat care l-a scuipat pe Patapievici, ori atacul suburban de la RTV la adresa lui Pleşu. Eşti mai predispus să tresari la declaraţia ministrului Gigel de la Cultură, cel recunoscător părinţilor pentru „numele care mi l-au dat“. Eşti mai predispus să simţi că ceva nu e în regulă cu alăturarea dintre figura lui Şova şi un fotoliu ministerial.
Sigur, şi România educată poate greşi, cum în mod notoriu a făcut-o, prin anumiţi reprezentanţi iluştri, în interbelic. Fapt care i-o fi ajuns lui Ponta la ureche cînd a refuzat decorarea membrilor fostei conduceri a ICR pe motiv că ar fi exprimat opinii fasciste. Dar eu tot cred că educaţia creşte şansele unei priviri corecte.
O părere cu răspîndire redusă în diaspora este că ar fi în interesul nostru, al românilor plecaţi, să fim mai puţin conectaţi la politica din ţară şi mai mult la cea din ţările în care ne-am stabilit. Părerea a fost preluată cu entuziasm interesat, în România, de cei care-l consideră pe Băsescu preşedintele diasporei.
Eu simt cum în această părere reverberează idei ale fostei propagande comuniste pe tema emigraţiei. Cel care îşi părăsea ţara pentru un pumn de ţechini era condamnat să ardă la focul mic al nostalgiei. Pentru el, salvarea putea fi obţinută doar cu preţul uitării, la care se ajungea prin căderea în alcoolism.
În sfîrşit, este evident că gradul de conectare a românilor din afară la politica de-acasă ţine de factori măsurabili, cum ar fi numărul anilor trecuţi de la părăsirea ţării şi depărtarea de România. La Montréal, la alegerile prezidenţiale din 2009 şi la referendumul pentru demiterea preşedintelui, din 2012, au fost, de fiecare dată, în jur de o mie de votanţi. La o comunitate de 40-50 de mii de români, participarea numai numeroasă n-a fost.
Altfel spus, soarta alegerilor se joacă, totuşi, în România. Motiv pentru care, de data asta, votez la Bucureşti.
Foto: Andrei Pungovschi