Preocupări existenţiale

Dintr-un uşor narcisism şi din comoditatea de a nu mai încerca să îi descifrez pe alţi oameni, am decis să scriu despre mine, ca reprezentant mediu al umanităţii. Ideea nu ar putea fi chiar atît de rea, pentru că ţara din care provin se află pe locul 81 ca mărime din vreo 195 de țări, am o constituţie fizică medie, ţinînd cont de înălţimea şi greutatea femeilor de pe glob, iar ultima dată cînd am verificat aveam un IQ similar cu cel al mediei clasei mele din liceu, fără a comenta relevanţa acestor teste. Important este că o autoanaliză ar fi legitimă, măcar de dragul empatiei, dacă media statistică nu v-a convins.

Dacă mi-ar pune cineva întrebarea banală „Cine eşti, cum te defineşti?“, aş sta un pic pe gînduri, mi-aş răsuci privirea în sus sau în jos, aş trage aer adînc în piept, astfel încît să ajung undeva profund, în miezul cuiva pe care nu l-am mai vizitat de mult, şi aş începe să filozofez fie cu ezitare, fie cu emfază, depinzînd de cine m‑a întrebat. Discursul lung şi complex ar fi umbrit de un suav şi aproape transparent „Habar n-am“ pe care cu greu l-aş recunoaşte. Poate că aşa vi se întîmplă şi vouă, la fel ca mie. Întrebarea îndrăzneaţă v-ar pune în dificultate. Dar oare de ce? Ce lucruri mai importante ar putea să ne ocupe mintea astfel încît să nu ne dăm nouă înşine de capăt?

Cu sfială şi chiar ruşine pătrund în preocupările mele zilnice care mă împiedică să mă cunosc cu adevărat… Deschid uşa şi văd, tronînd ca într-o anticameră puternic luminată, o masă mare plină cu bunătăţi. La propriu, gîndurile mi se îndreaptă extrem de des spre mîncare, cu absolut toate variantele ei: mesele principale ale zilei, raioanele enorme şi labirintice ale supermarket-urilor, ingrediente şi reţete, frigidere încăpătoare, noua eră a mîncărurilor sănătoase (cinci fructe pe zi, ordonate în minte, sucuri de spanac, banană şi pară), deliciile din vitrinele cofetăriilor, vinovaţii cartofi prăjiţi şi toate „McAnimalele“. În ameţeala culorilor şi mirosurilor, mintea mea condamnă şi se extaziază în acelaşi timp de ospeţia Crăciunului învelit în ciocolată.

„Exagerezi“, veţi spune, „lumea nu se gîndeşte doar la mîncare, eşti o excepţie.“ „Sînt sinceră“, voi răspunde şi voi merge mai departe în căutare, găsind alte preocupări autentice…  Înconjurîndu‑mi stomacul cu măiestrie, învelişul corpului se bucură şi el de maximă atenţie din partea mea: piaptănă-l, taie-i unghiile, îmbracă-l, dezbracă-l, întăreşte-i muşchii, mişcă-l, machiază-l, demachiază-l, cremu­ieşte-l şi cumpără-i. Dacă aş avea copii, toate acestea s-ar multiplica în funcţie de numărul de ocazii în care aş fi fost norocoasă (în loc de machiat şi demachiat: schimbă, ţine, joacă, fă codiţe). Credeţi că sînt preocupări pur feminine? Nu e loc aici pentru a analiza echivalentul mai puţin inocent din cugetele masculine, să spunem doar că atenţia şi admiraţia bărbaţilor întreţin şi încurajează acţiunile de mai sus.

Paradoxal, deşi în visele mele absolut sincere apare o prinţesă bine hrănită, dar şi proporţionată, îmbrăcată cu haine alese şi asortate, mediul în care aş putea să realizez cel mai uşor acest ideal, centrul comercial de cumpărături, îl găsesc destul de respingător. Psihanaliştii ar spune că dezgustul pe care îl simt la mall e tocmai ceea ce reprim în mine însămi. Dar dacă e vorba să mă arunc în gloata căutătoare de cadouri sclipitoare, amestecată cu indispoziţia de a nu găsi pantalonii care să dea forma idealului de mai sus şi cu drama de a nu avea bani pentru cadourile de Crăciun destinate tuturor membrilor familiei, prefer să reprim acest conţinut şi să merg în piaţă. Măcar acel iad mi se pare mai puţin sufocant.

Încet-încet, ajungem şi la miezul problemei. Încă departe de a răspunde la „cine sînt“, continuu să analizez ce anume mă ţine departe de descoperirea sinelui. Interesant e că întrebarea respectivă a apărut în adolescenţă, cînd măcar nu aveam a treia categorie de preocupări şi sursa celorlalte două: autofinanţarea. Salariul se cheltuieşte nu doar pe mîncare şi subzistenţă, ci iese din propriul eu pentru a-i construi şi a-l înveli în anexe confortabile, doar-doar şi-ar găsi liniştea: o casă curată cu chiria sau rata plătită, gazul, curentul şi întreţinerea, o maşină cu benzină. Desigur, la acestea se adaugă necesitatea Internetului şi a televizorului. Şi pentru toate acestea, o slujbă care se plăteşte bine sau măcar două capete care să socotească o împărţire eficientă a banilor pentru toate cele de mai sus. 

În final, dacă aş spune sincer că existenţa mea este definită, în mare parte, de un stomac plin, un corp sănătos şi o casă frumoasă, aş lăsa lumea cam tristă. Pentru că, slavă Domnului, viaţa îmi presară mici momente de scuturare: întîlniri cu oameni veniţi de departe, încercări de rugăciuni, emoţii şi mîngîieri. Rareori ceva de citit. 60 de morţi în incendiu, o cunoştinţă dragă. Strigînd stins de după maldărul de dulciuri şi cadouri frumos împachetate, eul meu real speră să transceadă materialul. Înainte avea jurnal, acum are o pagină de Facebook pe care nu prea o foloseşte. Terorizat de ideea singurătăţii, caută prezenţa altor oameni şi încearcă să îi înţeleagă, iar cînd e într-o dispoziţie romantică, să îi iubească. Încearcă să justifice agitaţia materială punînd-o în context religios, pe cît posibil, practicant. Şi cam atît.

Pînă la urmă, am scuza că, în viaţa reală, materialul se amestecă totuşi cu spiritualul, cadourile mult condamnate şi dulciurile adorate vinovat sînt uneori simboluri ale afecţiunii dintre oameni, putem justifica nevoile şi putem trăi autentic şi cu o slujbă bine plătită şi bani folosiţi înţelept. Iar acum, că am fost sinceră, îndrăznesc să pasez responsabilitatea şi să vă întreb: care sînt straturile care vă împiedică să ajungeţi la voi înşivă? Dacă majoritatea gîndim, deci existăm, pentru a rezolva probleme triviale, ce e de făcut? Cum ar fi să transcendem linia mediocrităţii? Putem căuta o nouă normalitate, care să vină mai din suflet? Cum ar arăta ea?

Diana Elena Neagu este psiholog.