Premiul întîi cu coroniță
În clasele primare, eu și încă vreo cincisprezece colegi de-ai mei luam în fiecare an premiul întîi cu coroniță. Îmi plăcea momentul în care ne puneau florile împletite pe cap și părinții noștri stăteau drepți și ne țineau mîndri pe după umeri, cînd ne făceau poze în curtea școlii. Nu-mi dau seama dacă unii învățam mai bine decît alții. Sau poate era vorba despre o conștiinciozitate de a ți face temele și de a scrie frumos, iar „seriozitatea“ noastră se capitaliza astfel și o sărbătoream apoi la fiecare sfîrșit de an școlar.
În gimnaziu n-am mai primit decît premiul doi. Nu mă deranja, mă plictisisem deja de cununa de trandafiri. Exista tipul „cel mai bun din clasă la matematică și la fizică“ și nimeni nu făcea nici un efort să se ia la întrecere cu el. O aveam și pe fata „cu 10 pe linie“, iar ea devenise comandanta de detașament și purta în piept un șnur galben. Noi, cei din eșalonul doi, stăteam în fața grupelor noastre, cu niște însemne roșii, mai amărîte, dar mai prietenoase.
Cînd a început, însă, să se apropie examenul de admitere, niște fiori reci s-au simțit în toată clasa. Viitorul ne presa și, oricît de mult am fi vrut să mai amînăm, trebuia să-l privim în față. Atunci, în timp ce completam formularele cu opțiunile pentru liceu, mi-am dat seama că următoarele etape din viața mea se vor lega de niște examene și că, dacă nu le voi lua, va fi imposibil să fac ce vreau mai departe.
Am trăit panica lor imensă, am făcut cunoștință cu insomniile nopților dinaintea afișării rezultatelor, iar acea competiție, de a fi mereu printre cei admiși, mi s-a părut chinuitoare de fiecare dată.
În clasa a IX-a m-am dus prima și ultima dată la olimpiada de literatură română, faza națională, care s-a organizat în anul acela la Tîrgoviște. Eram tunsă Bros, purtam blugi, adidași albi, Puma, și un rolling albastru. Citisem cam tot ce se putea citi despre autorii pe care îi studiasem la școală. Am plecat cu o relaxare pe care numai conștiința ți-o poate da, de altfel. Știam că vor veni cei mai performanți copii din țară, orice ar fi însemnat asta. În rest, era ca o tabără. Subiectele mi s-au părut „ciudate“, așa că am primit un 8 și ceva. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Să zicem, o notă onorabilă.
Acolo, însă, pe holurile liceului unde se organiza concursul național, am simțit competiția în forma ei adevărată. Orgoliul de a-ți reprezenta școala, județul, profesorul, de care vorbeau copiii veniți din alte părți, mult mai antrenați decît mine pentru genul acesta de performanță. O dorință nedisimulată de a fi mai bun decît cel de lîngă tine. Ceva m-a neliniștit și a doua oară nu m-am mai dus la nici o olimpiadă „pe țară“. Mă întreb uneori ce s-o fi ales de toți acei olimpici la română, care plecau an de an cu premiile mari acasă.