Prefix 0040

20 noiembrie 2013   Tema săptămînii

Găsirea unor protagonişti care să „joace“ în cîte un episod de o jumătate de oră, produs de TVR Internaţional, mi-a dat bătaie de cap trei ani la rînd. Emisiunea care avea drept titlu prefixul României îşi propunea să facă un portret al străinilor stabiliţi aici, temporar sau pentru totdeauna. Să afle poveştile lor de viaţă, motivele sau întîmplările care i-au adus în ţara noastră şi, nu în cele din urmă, să vadă imaginea României prin ochi de expat. Amănuntul care deosebea demersul nostru de altele de acest gen era acela că dialogul cu ei urma să fie purtat în limba română.

Din 2006 pînă în 2008, echipa de redactori a emisiunii a filmat aproape 100 de astfel de personaje. „Personaj“ e un cuvînt care îi caracterizează pe deplin. Intervievaţii noştri veneau din ţări europene mai apropiate sau mai îndepărtate, din Africa, Asia sau America Latină – din toată lumea, de fapt. Artişti, medici, oameni de afaceri, sportivi, aduşi la un numitor comun de o trăsătură pe care o aveau cu toţii, fără excepţie: erau nişte aventurieri. De o vreme, aventura lor se numea „România“.

Pe Steven van Groningen, bancher din tată-n fiu, meseria l-a purtat din Olanda în Rusia şi din Ungaria în România. La noi venise pentru prima dată în 1985, pentru a se căsători cu campioana olimpică la canotaj Valeria Răcilă. S-a întors în 1993, pentru cinci ani, şi apoi în 2001. A fost un interviu dificil de programat, organizat cu precizie de ceasornic şi elegant desfăşurat. Sobrul director de bancă mi-a mărturisit că, de cînd e aici, a învăţat să facă mămăligă şi să pună murăturile. Că este îndrăgostit de diversitatea peisajului de la noi şi s-a familiarizat cu tot, de la Delta Dunării, pînă la bisericile vechi, transilvănene, şi la tradiţiile din Bucovina. Superstiţiile noastre, ca popor, le-a găsit interesante, iar obiceiul de a sărbători ziua de nume – ceva cu totul nou. Mi-a dat şi o definiţie a bucuriei de a trăi simplu: „Ce-mi place la bucătăria românească este că produsele de bază sînt de o calitate foarte bună, multe ingrediente mai au încă gustul lor natural. În România, ai o bucată de brînză şi o roşie şi nu-ţi mai trebuie nimic.“

Despre franţuzoaica Amandine Heyndrickx am aflat de la nişte prieteni care lucrează în publicitate. Mi-au descris-o ca fiind o tipă plină de umor şi de imaginaţie, care se hotărîse să se oprească tocmai în România, după ce făcuse un tur al lumii. Despre venirea ei din 2005, cu un autocar plin de români, mi-a vorbit amuzată, într-o limbă română învăţată în doar cîteva luni: „Odată ce s-a trecut vama, s-a simţit aşa, că toată tensiunea a picat în autocar, au început să vorbească mai tare, să pună muzică românească. Prima oprire a fost la o benzinărie, unde am mîncat ciorbă de burtă cu ardei iute şi am crezut că muream direct.“

La început i s-a părut că românii au un complex de inferioritate, o întrebau mereu de ce nu a rămas în Franţa, unde e mai frumos şi viaţa mai uşoară, dar ea crede că între un francez şi un român e aceeaşi deosebire ca între un român şi un altul. Ciudat a considerat, totuşi, faptul că prietenii nu prea se pupă între ei, ca în Franţa, că bărbaţii dau mîna numai cu bărbaţii, că în România, lumea se invită mai puţin la masă acasă şi preferă să se vadă în oraş. I-au plăcut piesele de teatru şi expoziţiile văzute în Bucureşti şi e de părere că, în publicitate, România a recuperat în anii de după Revoluţie ce au făcut alte ţări cu tradiţie în mai bine de o jumătate de secol.

Tot dorinţa de aventură l-a adus pe Tom Murray din Statele Unite tocmai la noi, în 1992. La prima vedere, Bucureştiul i s-a părut un loc oarecum exotic, dar a avut norocul să întîlnească „oameni cu suflet mare“ – după cum spune – care l-au ajutat să se integreze şi să ne asimileze cultura: „În mare, poporul român este foarte iertător, adică nu cred că aş fi avut o astfel de carieră într-o altă ţară, făcînd atît de multe greşeli în afaceri, ca şi în viaţa personală. Cumva, toate sînt acceptate de poporul român.“ La momentul întîlnirii noastre, avea afaceri în domeniul textilelor şi al confecţiilor, dar şi-a amintit amuzat că, la început, exporta în America pulovere de lînă, tricotate de nişte pensionare pe care le angajase. Soţia lui, Alexandra, şi cei doi băieţi i-au dat o altă perspectivă asupra României, aceea de a o vedea ca pe propria ţară. Locul lor preferat era casa cumpărată la Horezu, în vîrful unul deal, pe care au lăsat-o mulţi ani neamenajată, preferînd să cultive în jurul ei o livadă, să-şi instaleze cortul în curte şi să se bucure de natură.

„Adaptarea ţine de fiecare persoană, însă birocraţia este ceva înfiorător. Nu e vorba numai de legislaţie, ci şi de aplicarea acesteia, atitudinea funcţionarilor, dezinteresul lor faţă de problemele străinilor. Nu ne uităm la ei gîndindu-ne că şi noi avem români care sînt plecaţi. Şi sîntem scandalizaţi cînd vedem cum sînt trataţi prin străinătate, vrem să fie bine primiţi, să îşi găsească locuri de muncă, să fie bine plătiţi. Dar ce se întîmplă cu străinii de la noi, nu prea ne punem problema“, mi-a mărturisit senegalezul Amadou Niang, sosit în România în 1997, după ce a terminat, ca şef de promoţie, o facultate de drept în Maroc. De atunci, a întîmpinat numeroase probleme, atît în a se angaja, cît şi în a-şi întemeia o familie mixtă, alături de o româncă. Din acest motiv, a pus bazele unui ONG care încearcă să rezolve problemele imigranţilor, dar şi ale familiilor mixte, în procesul de integrare, şi să le ofere informaţii privind statutul lor social şi legal. Era revoltat de obiceiul mitei din sistemul medical de la noi, obicei pe care nu l-a „deprins“ niciodată, dar încerca totuşi să găsească un echilibru între toate: „Nu putem să venim de acasă cu obiceiurile noastre, să le importăm pe toate. Luăm ce e mai frumos, şi de aici partea cea mai bună, şi le amestecăm. Trebuie să trăim în mixtitate.“

Wladimir Pesantez este probabil printre puţinii ecuadorieni care au copilărit avînd în bibliotecă albume despre România şi un tată pasionat de Europa de Est. A absolvit Universitatea de Muzică din Bucureşti, scrie poezie şi a ţinut să-mi vorbească despre contactul său cu literatura română: „Am avut o influenţă destul de puternică din partea poeţilor români, ca Tristan Tzara şi Marin Sorescu. Tzara a fost primul poet român pe care l-am citit în limba spaniolă. Cînd nu aveam încă 20 de ani, a ajuns la mine o carte cu poezia lui. Pe Marin Sorescu l-am descoperit întîmplător în Luxemburg, într-o librărie de limbă spaniolă.“ Cînd l-am întîlnit, avea o emisiune la radioul public, prin care încerca promovarea muzicii latino-americane populare, şi încerca să contureze un plan de „team building prin artă“, un soi de tabere pentru lucrătorii din corporaţii.

Tot despre artă, dar despre cea contemporană, aveam să vorbesc cu bulgăroaicele Dilmana Iordanova şi Mihaela Kavdanska, venite să urmeze Universitatea de Arte din Bucureşti, cu mai bine de un deceniu în urmă. Aflaseră de la artiştii mai în vîrstă din Bulgaria că, şi înainte de Revoluţie, la noi exista o revistă numită chiar aşa, Arta, unde numai pe prima pagină era Ceauşescu, în rest erau de găsit proiecte interesante. Au fost impresionate de felul în care se studiază arta în România, de atmosfera liberă şi dezgheţată de la cursuri, de colecţiile de albume vechi din biblioteci. Pasionate de tot ce înseamnă „vizual“, de la pictură la gravură şi fotografie, puseseră bazele unei platforme de promovare şi creaţie audio-vizuală. România a fost pentru ele o alegere bună, „locul unde s-au legat lucrurile“.

Mai pragmatic, dar nu mai puţin aventurier a fost elveţianul Raphael Magnenat, care s-a lovit de nişte obstacole în dezvoltarea unei afaceri în România: „Trebuie să fii întotdeauna prudent cînd organizezi ceva, să te asiguri de două-trei ori că lucrurile merg cum a fost prevăzut şi, neapărat, să ai toate documentele semnate. Aici, timpul la o întîlnire nu este respectat întotdeauna sau, chiar dacă ai invitaţi, oameni care trebuie să vină, dacă nu pot să ajungă, nu întotdeauna dau un telefon să anunţe.“ Viaţa în Elveţia, ţara lui de origine, i s-a părut însă puţin plictisitoare şi a ajuns aici căutînd un loc unde totul e posibil.

Pentru afaceri a venit şi francezul Jérôme Duport, în martie 2000, fiind imediat impresionat de trei aspecte: în firma din domeniul auto unde lucra, toată lumea vorbea limba franceză; gastronomic vorbind, a găsit aici produse naturale, cu gust, iar pe stradă a văzut numai fete frumoase. În timp, a încercat să se adapteze la tot ce e tradiţional românesc: „Obiceiurile religioase, foarte dezvoltate, pentru mine au fost o surpriză de la început: cu făcut cruce cînd eşti în faţă la o biserică, cu spart ouăle roşii de Paşti, asta pentru mine era nou, şi tot ce înseamnă înmormîntare. Am descoperit, cît am stat aici, o cultură surprinzătoare.“

Despre Jaroslaw Godun – la vremea aceea directorul Institutului Polonez din Bucureşti – ştiam că şi-a definitivat studiile la noi în ţară şi că este extrem de activ în a crea o punte culturală între Polonia şi România. M-a asigurat că lumea intelectuală poloneză ştie cine este Cioran, fiind în întregime tradus în Polonia, că în ţara lui s-a auzit de Ionesco sau de Brîncuşi şi, în ultima vreme, de filmul românesc şi de literatura noastră contemporană. De la noi i-au plăcut atît mănăstirile din Moldova, cît şi arhitectura din Maramureş, dar cel mai mult l-a impresionat felul în care românii şi-au păstrat, în anumite colţuri de ţară, tradiţiile şi obiceiurile. „Nu spun că în alte locuri nu e aşa, dar ce am văzut acolo mi se pare foarte trainic şi foarte viu, tradiţia aceasta nu este arătată numai cînd vin jurnaliştii, ea este în fiecare zi, aşa trăiesc oamenii, asta este realitatea lor. Ceea ce e frumos în ziua de azi, fiindcă lumea e foarte obosită, aleargă să rezolve diferite probleme, dar acolo nu neapărat că timpul a rămas pe loc, dar oamenii ştiu că tot ce a fost lăsat de strămoşii lor trebuie păstrat cu sfinţenie şi chiar cu îndîrjire.“

Cu fiecare dintre „personajele“ mele am petrecut cîteva zile. Le-am vizitat acasă, la serviciu, ne-am plimbat prin locurile lor preferate, am gătit împreună, le-am intervievat familia, prietenii, colegii. La început, expaţii au fost destul de reticenţi la încercarea mea de a-i transforma, cumva, într-o poveste de împrietenire cu România. Dar au reuşit să-mi fie ghizi în propria-mi ţară, vorbindu-mi despre locuri unde eu încă nu ajunsesem şi despre oamenii cu care te împrieteneşti cu uşurinţă, trecînd cu amuzament peste încurcăturile tipic româneşti pe care nu prea le înţelegeau. Aproape pentru toţi, 0040 a devenit, în timp, prefixul de acasă. Generalizînd ce mi-a declarat unul dintre ei, „România... m-a prins!“

Anda Docea este jurnalistă la TVR. 

Foto: S. Groningen, A. Heyndrickx, T. Murray, A. Niang, W. Pesantez, D. Iordanova, R. Magnenat, J. Duport, J. Godun

Mai multe