Prea puţine cuvinte despre etica eutanasiei

Prima precizare necesară pentru a putea vorbi despre eutanasie ca opţiune etică este aceea că în cazul eutanasiei, spre deosebire de alte motivaţii de a ucide, scopul este de a ajuta. A ajuta pe cineva să nu mai sufere sau a-l ajuta să moară. Aşadar, de exemplu, neglijarea unui pacient, avînd drept consecinţă moartea acestuia, nu este eutanasie, la fel cum nu a fost nici uciderea persoanelor de o anumită etnie sau stare de sănătate sau orientare sexuală etc., în timpul regimului nazist. Fiecare dintre tipurile de eutanasie enumerate în prezenta colecţie (sinuciderea asistată, eutanasia activă, pasivă, voluntară, non-voluntară şi involuntară) ridică pro-bleme etice specifice. Desigur, într-o perspectivă în care eutanasia este greşită moralmente sub orice formă ar avea loc, distincţiile sînt irelevante şi întotdeauna trebuie făcut totul pentru a prezerva viaţa. În dezbaterea pe tema eutanasiei însă, de cele mai multe ori, unele aplicaţii sînt considerate acceptabile moral, altele " poate obligatorii, iar altele " problematice sau chiar inacceptabile. O opţiune este asumarea tacită a eutanasiei pasive, fără acceptarea explicită a semnificaţiei sale. Astfel este, de exemplu, decizia de a nu acorda tratament nou-născuţilor cu dizabilităţi atît de serioase încît efortul de a-i ţine în viaţă nu poate avea drept rezultat decît mai multă suferinţă, urmată implacabil de o moarte timpurie. Aici sînt invocate de multe ori distincţia între acţiune (a ucide) şi omisiune (a lăsa să moară), şi doctrina dublului efect, conform căreia rezultatul previzibil şi probabil al unei acţiuni este acceptabil moralmente, dacă nu constituie rezultatul intenţionat al acţiunii respective. Conform acestei doctrine, de exemplu, este acceptabil să administrezi calmante prea puternice unui pacient cu scopul de a-i calma durerile, ştiind că astfel îi vei grăbi moartea, însă nu este acceptabil să-i administrezi o injecţie letală cu scopul de a-l ucide. Este acceptabil să nu faci eforturi extraordinare pentru a salva viaţa unui bebeluş anencefalic sau chiar să nu-i administrezi antibiotice, hrană sau lichide, dar nu este acceptabil să-i administrezi o injecţie letală. Conform multor susţinători ai eutanasiei active, astfel de practici constituie alegerea mai puţin etică. Aceştia resping atît distincţia acţiuni/omisiuni, cît şi doctrina dublului efect şi arată că acestea sînt doar tertipuri de a evita asumarea responsabilităţii pentru deciziile deja luate (de a nu salva viaţa cu orice preţ). Un caz interesant este cel al Germaniei, unde tema eutanasiei este încă în mare măsură tabu, însă unde nou-născuţii cu dizabilităţi extrem de severe sînt lăsaţi să moară, iar medicii nu au obligaţia de a face totul pentru a le prelungi viaţa (recomand articolul "Bioethics and academic freedom", Bioethics, 1990, publicat de Peter Singer după ce nu i s-a permis să abordeze tema eutanasiei în Germania). O altă precizare necesară este că, în termeni pragmatici, eutanasia poate fi descrisă ca o temă de lux: una este discutarea eticii eutanasiei în general şi cu totul alta implementarea de politici pe această temă. Eutanasia este propusă cu precădere în/şi pentru statele dezvoltate, în care accesul la resurse este răspîndit, iar sistemul de îngrijiri medicale " performant. În al doilea rînd şi cel puţin la fel de important, este propusă în contextul aderenţei la principiul autonomiei individuale. Din ce în ce mai mult, în state ca Marea Britanie, Olanda, Suedia etc., pacienţii sînt cei care iau deciziile în ceea ce priveşte sănătatea lor. Aceştia sînt din ce în ce mai informaţi şi înclinaţi să înţeleagă şi să aleagă între opţiunile pe care le propun medicii, iar paternalismul din partea cadrelor medicale este puţin popular. De altfel, mare parte dintre situaţiile în care ar putea fi propusă eutanasia nu ar fi existat în urmă cu cîţiva ani, un deceniu şi cu atît mai puţin un secol. Şi încă nu există, pentru foarte mulţi oameni, în zilele noastre. În plus, determinarea situaţiilor în care eutanasia poate fi o alegere acceptabilă moralmente sau chiar singura astfel de alegere este, la rîndul ei, o temă separată: ar trebui permisă doar în cazul persoanelor care nu mai sînt şi nu vor mai fi conştiente? Doar în cazul bolilor incurabile? Sau poate şi în situaţii precum depresia? De multe ori în dezbaterea despre eutanasie se vorbeşte despre dreptul la viaţă, despre dreptul de a muri sau despre dreptul la o moarte demnă. Este mai dificil însă de specificat cine are aceste drepturi. Dacă cineva nu mai există, ca persoană, sau nu are dorinţe, interese, preferinţe, nu poate face alegeri, iar această situaţie nu mai poate fi remediată, despre ce drept, al cui, la ce, mai vorbim? Şi, nu în ultimul rînd, este dreptul la viaţă în acelaşi timp o obligaţie de a trăi? Obligaţia de a respira Progresul tehnologic aduce cu sine situaţii foarte dramatice, neprevăzute şi pentru care, din păcate, nici una dintre opţiunile posibile nu este fericită. Mulţi dintre noi ne amintim cazul lui Terri Schiavo, al cărei soţ a obţinut în 2001 permisiunea de a o deconecta de la aparatele care o ţineau în viaţă, după 11 ani în care s-a aflat în stare vegetativă permanentă. Într-o situaţie ca aceasta, este foarte neclar cine este rău şi cine bun, cine acţionează în beneficiul persoanei incapacitate şi cine nu. De o parte se aflau părinţii, convinşi, în ciuda evidenţelor medicale, că fiica lor îşi poate reveni şi că este conştientă, iar de altă parte, soţul acesteia, care înţelegea că nu se mai putea face nimic pentru recuperarea ei şi care ştia că ea nu dorise să fie ţinută în viaţă în astfel de condiţii. Tocmai pentru a evita astfel de situaţii, mulţi oameni au pregătit "testamente" în care specifică ce măsuri doresc să se ia în cazul în care nu mai au capacitatea sau puterea de a comunica sau implementa ei înşişi aceste decizii. Pentru mulţi, ideea că vor fi, ei sau trupurile lor, vulnerabili şi incapabili să se apere, incapabili să îşi controleze orice mişcare, fără şanse de recuperare, este mai înspăimîntătoare decît ideea propriei morţi. Cu siguranţă, aceste dileme sînt noi şi solicită revizuirea multora dintre credinţele şi opţiunile celor afectaţi de ele: cine sîntem, ce face ca viaţa să aibă valoare morală, cînd se poate spune că cineva a murit, avem voie să murim acasă în mijlocul familiei, avem voie să nu respirăm? Obligaţia de a ucide Se poate însă argumenta că aici nu este vorba despre dreptul la viaţă, în felul în care, de exemplu, putem discuta despre sinucidere. Diferenţa dintre sinucidere, pe de o parte, şi sinucidere asistată şi eutanasie, pe de alta, este că altcineva participă la sau realizează uciderea. Pot alege să îmi tai venele, însă faptul că am această libertate nu mă îndreptăţeşte să mă aştept ca altcineva să facă acest lucru pentru mine (şi mai mult, ca parte a profesiei sale) chiar dacă persoana respectivă acceptă acest lucru. Dar dacă nu acceptă? Ce se întîmplă în situaţia în care eutanasia voluntară activă devine legală, dar nimeni nu acceptă să o realizeze? I se poate impune, în mod legitim, vreunui membru identificabil al personalului medical obligaţia de a ucide? În cîteva situaţii se argumentează că medicii au un drept moral de a refuza să întreprindă anumite proceduri. Avortul şi eutanasia sînt printre aceste situaţii şi, într-adevăr, în statele în care fie avortul, fie eutanasia, fie ambele sînt permise, cadrelor medicale le este recunoscut acest drept, în anumite condiţii. Presupunînd că eutanasia este legală, că se găsesc medici dispuşi să fie implicaţi în astfel de proceduri şi că cei care refuză au totuşi obligaţia de a transfera cazurile colegilor lor, dreptul de a refuza realizarea eutanasiei nu pare să ridice alte probleme. Dar dacă foarte puţini sau nici un medic nu acceptă să eutanasieze? Cu alte cuvinte, implică recunoaşterea dreptului de a fi ajutat să mori o obligaţie din partea cuiva anume de "a finaliza" acest act? Conform unor autori (e.g. Savulescu, "Conscientious objection in medicine", BMJ, 2006), membrii personalului medical nu au astfel de drepturi: aderarea la o profesie implică disponibilitatea de a întreprinde acţiunile prevăzute în cadrul acelei profesii. Dacă valorile la care aderă un cadru medical nu sînt compatibile cu exercitarea în totalitate a obligaţiilor de serviciu, atunci acea persoană nu ar trebui să lucreze în domeniul respectiv. Un astfel de argument devine însă şi mai problematic în comunităţile în care exercitarea profesiei de medic este încă precedată de depunerea jurămîntului lui Hipocrate, conform căruia medicii nu au voie să ucidă. Identitatea personală În unele cazuri, o persoană îşi poate pierde capacitatea de consimţămînt, supravieţuind însă cu dizabilităţi mentale majore. Practic, persoana aşa cum o cunoşteau apropiaţii săi, medicii etc. nu mai există, pentru că nu există continuitate psihologică între pacientul iniţial şi cel nou. În plus, de multe ori noul pacient nu suferă din cauza situaţiei în care se află, rîde şi se bucură de ajutorul pe care îl primeşte. Se poate argumenta (e.g. Buchanan, "Advanced directives and the personal identity problem", PPA, 1988), în această situaţie, fie că dorinţele persoanei au prioritate în faţa acestui nou chiriaş în acelaşi trup, fie că dînd curs unei solicitări anterioare de eutanasie, medicii de fapt ar ucide pe altcineva, care nu doreşte să moară. Din păcate, este cert că decizii de a eutanasia, sub o formă sau alta, vor trebui luate din ce în ce mai mult, odată cu evoluţiile din domeniul medicinei, cîtă vreme acestea nu vor putea fi corelate cu capacitatea nelimitată, atît tehnologic, cît şi financiar, de a ne repara pe toţi, întotdeauna şi în totalitate. Dr. Daniela Cutaş (daniela@filosofi.gu.se) este cercetătoare în filozofie aplicată în cadrul Universităţii din Göteborg.