Prea multe iniţiative, prea puţină reformă

27 aprilie 2006   Tema săptămînii

Măsura unui sistem de educaţie al unei ţări este absolventul. Orice altă discuţie despre ce califică o şcoală să fie considerată şcoală bună, nu poate fi decît marginală. Faptul că se spune că o şcoală are profesori bine cotaţi, că deţine o bază materială bună, că dă olimpici şi aşa mai departe, toate acestea nu contează cîtuşi de puţin dacă absolvenţii săi nu îndeplinesc anumite cerinţe minime, general definite, pentru a putea fi numiţi absolvenţi. Am făcut această introducere pentru a nu mai lăsa loc, încă de la început, altor criterii care nu fac decît să abată atenţia de la esenţial. Problema educaţiei româneşti de astăzi este deprecierea calităţii acesteia, resimţită şi clamată atît de cadrele didactice, cît şi de toţi cei care vin în contact constant cu educaţia, fie că este vorba despre părinţi, studenţi şi elevi sau, sporadic, cum ar fi ziarişti, ONG-uri şi orşicine. Problema educaţiei româneşti este una de viziune. Nu a existat, nu a fost fixat, definit, un ideal educaţional la care să se raporteze toţi cei care au ajuns, voit sau întîmplător, să decidă la un moment dat asupra educaţiei. Au existat, în schimb, nenumărate iniţiative şi modele propuse, care mai devreme sau mai tîrziu au fost uitate. Oamenilor cărora le-a picat soarta educaţiei româneşti în mînă, le-a lipsit consensul. Nimic din ce s-a început nu a fost dus la bun sfîrşit. Dar iniţiative au fost nenumărate. Cauzele incoerenţei administrării sistemului şi a ineficienţei acestuia au fost în principal două: oamenii partidelor politice care au dat miniştri ai educaţiei aveau viziuni complet diferite, iar funcţionarii eterni din Ministerul Educaţiei şi din multele instituţii coordonate de acesta nu au fost în stare să ofere continuitate, aflîndu-se cu totul la dispoziţia deciziei politice. Cu cine şi cum? Diriguitorii educaţiei ştiau că trebuia făcut ceva cu educaţia de după 1990, dar nu le era clar ce anume, mulţumindu-se să scoată din programa şcolară tot ce avea explicit legătură cu comunismul. Posibilitatea de a lansa reforme şi proiecte de politici educaţionale, care să se adreseze majorităţii elevilor, a fost ignorată de sub masca unor îmbătări cu apă rece, cauzate de rezultatele spectaculoase, dar nereprezentative, ale unor olimpici la ştiinţe exacte. Astfel s-au pierdut timpi extrem de importanţi pentru a interveni asupra unui sistem inert, conservator şi megalitic. În această situaţie s-a complăcut educaţia românească pînă în 1995, cînd a apărut o lege a învăţămîntului, în vigoare şi astăzi, cu nenumărate amendamente. Legea din 1995 ar fi trebuit să ofere o viziune, dar nu a fost decît acoperire juridică pentru sistemul care dorea să supravieţuiască. Abia pe vremea deja proverbialului ministru Andrei Marga s-a pus problema-cheie: ce vrem să facem cu acest învăţămînt pe termen lung? Unde vrem să ajungem? Există cîteva întrebări şi mai concrete: ce vrem să transmitem copiilor noştri? Cu cine, şi cum pregătim profesorii? Pe vremea lui Marga s-a creionat cîte un răspuns pentru fiecare dintre aceste întrebări. S-a refăcut curriculum-ul naţional, a început să se vorbească despre necesitatea perfecţionării continue a unor cadre didactice depăşite profesional (de cele mai multe ori din punct de vedere pedagogic, nu ştiinţific), s-au creat instituţii specializate pentru evaluare şcolară (care concep şi organizează examene şi criterii de notare la clasă), pentru crearea manualelor, pentru învăţămîntul profesional şi tehnic, pentru reglementarea formării continue a profesorilor, pentru acreditare şcolară şi pentru o grămadă de alte aspecte. Ca de multe alte ori, ce a început unul nu a continuat celălalt, aşa că puterea din 2000 a tras pe linie moartă majoritatea acestor iniţiative, fie că nu le-a înţeles, fie că nu îi aduceau avantaje de imagine. Între altele, au făcut uitat şi un document esenţial creat de specialiştii lui Marga în 1998: Curriculum naţional pentru învăţămîntul obligatoriu - cadru de referinţă. Acest document descrie profilul absolventului de învăţămînt obligatoriu: cum anume va arăta un copil după ce iese din sistem. Şi acest copil ar fi trebuit să fie: un absolvent capabil să creeze şi să transmită valori (nu doar să reproducă) şi o persoană cu opţiune civică (cetăţean activ, responsabil, în stare să comunice, posesor de gîndire critică, capabil de decizii şi autointegrare socială). Rolul unui astfel de document este să ghideze munca celor care decid ce se învaţă şi cum se învaţă la şcoală. Din păcate, Marga nu a insistat suficient asupra importanţei lui, iar cei care i-au urmat au fost aproape complet dezinteresaţi de reformele începute. Hilar este faptul că documentul, aprobat prin ordin de ministru, este încă în vigoare, dar ar fi o minune ca o persoană cu putere de decizie să-şi mai amintească de el. Perioada 2000-2004 a fost o perioadă de recul, în care Ecaterina Andronescu a anulat cît a putut din aceste reforme, şi cît a fost lăsată de oamenii rămaşi prin instituţii. În schimb, s-a dedicat unui proiect megalitic şi prost gîndit, considerat - în mod eronat - un panaceu al învăţămîntului preuniversitar: informatizarea liceelor la nivel naţional. Nimic mai prost gîndit: pînă să se dezmeticească, directorii s-au trezit pe cap cu o serie de echipamente la care se uitau ca mîţa-n calendar, care consumau bani (pe care nu-i aveau) pentru întreţinere şi folosire. Unde mai pui că implementarea unui astfel de proiect la nivel naţional ia timp, iar echipamentele informatice devin depăşite de viteza cu care evoluează softurile, şi ele foarte costisitoare. Proiectul a fost un panaceu doar pentru buzunarele celor care au primit contracte de milioane de dolari fără licitaţii. Sfîrşitul guvernării pesediste l-a găsit la Minister pe un domn, Atanasiu, care era străin de problemele educaţiei. Aproape nimic din ce-şi asumase România în sfera învăţămîntului superior nu se întîmplase. Procesul Bologna, de creare a Spaţiului European al Învăţămîntului Superior, cu România parte integrată a acestuia, fusese cu totul uitat şi o serie de paşi ce trebuia deja parcurşi nu fuseseră nici măcar definiţi. Mircea Miclea a încercat să repună reforma pe şine, a avut iniţiative curajoase la nivel înalt, în timp ce la firul ierbii, la nivelul şcolii, degradarea a continuat. Dar schimbările sale nu au fost susţinute politic şi administrativ, ducînd la o demisie prematură. Înlocuitorul său, ministrul Hărdău, paraşutat în plină criză a grevelor, cu un program făcut pe genunchi în trenul de la Cluj la Bucureşti, are de dus la capăt un mandat fixat de sindicate. E un simplu administrator al unor măsuri negociate de sindicate cu premierul. Banii promişi de guvern au la bază managementul de proiect, adică, ca să facă rost de bani promişi educaţiei, personalul unei şcoli trebuie să aibă abilităţi de new public management şi să scrie proiecte. Aspect îndoielnic, care va introduce competiţia pentru fonduri (lucru bun!), dar care va mări distanţa dintre şcolile potente şi cele defavorizate, fără ca elevii să aibă nici o vină. În orice caz, atît cît a mai rămas din guvernarea PNL-PD, adio iniţiative şi viziuni sistemice de genul Miclea! De ce nu a mers? Cred că e clar din această scurtă prezentare că, dacă ne uităm în urmă şi ne imaginam acum 16 ani cum va arăta învăţămîntul românesc în 2006, speranţele de atunci erau cu totul altfel decît realitatea de astăzi. Mi se va spune că nu sînt bani, mi se va spune că politicienii sînt ticăloşi şi nu înţeleg să dea mai mulţi bani pentru educaţie, pentru copiii noştri, pentru viitorul nostru, ştiţi poezia obişnuită. Ei bine, e adevărat, nu sînt suficient de mulţi bani. Dar nu asta e prima problemă. Vedeţi cazul cu informatizarea. Dacă umpli nişte camere cu computere (şi foarte multe camere stau încuiate, directorii temîndu-se să nu fie stricate de copii!) nu înseamnă că duci sistemul în epoca informatizării, în condiţiile în care nu pregăteşti terenul cu cadre specializate, cu condiţii generale de lucru (acces la Internet, de exemplu). Credeţi că dacă am avea la anul un buget de 7% din PIB s-ar schimba ceva esenţial? Şi prin "esenţial" înţeleg ce anume îi învăţăm pe copii. De fapt, există foarte mult populism şi demagogie în discursurile despre educaţie. Foarte mulţi profesori nu au nici un chef de reforme, să vină unii să le spună ce să facă, ei vor un job sigur, chiar dacă îi plictisesc pe elevi cu materii insuportabile şi cu cititul din manual la ore. Sindicatele apar mereu la TV ca martiri luptători pentru viitorul nostru, dar au sabotat sistematic încercările de reformă, pentru că le ameninţau stabilitatea. Stabilitate în sărăcie şi nenorocire, dar stabilitate totuşi. Au sabotat descentralizarea şi asumarea deciziei de către comunitate, pentru că e mai uşor să manifestezi la minister decît să convingi părinţii că le educi cu adevărat odraslele. Profesorul majoritar este o fiinţă extrem de conservatoare, interesată în primul rînd de soarta sa, de statutul său. Un singur exemplu, trecut neobservat în focul negocierilor din timpul grevei de anul trecut, a fost retragerea de către guvern a iniţiativei, la care Miclea ţinea foarte mult, privind titularizarea. În prezent, un profesor nu este angajat al unei instituţii/unităţi (cum sîntem noi, oamenii de rînd), ci angajat al unui întreg sistem care trebuie să-i asigure un loc de muncă. Adică este angajat nu al şcolii sau al comunităţii, ci direct al Ministerului Educaţiei. Este absurd. Ministrul nu-şi poate cunoaşte personal toţi cei circa 300.000 de angajaţi. Dar aşa este mai bine şi mai călduţ pentru profii puşi pe greve. Nu-şi negociază salariul cu directorul de şcoală, care-i cunoaşte calităţile şi-i poate face o evaluare realistă, ci direct cu ministrul sau chiar prim-ministrul. O foarte proastă comunicare atît în interior cît şi în exterior a făcut din educaţie un sistem neperformant. Toţi miniştrii, fără excepţie, s-au arătat incapabili să-şi comunice intenţiile propriilor oameni (profesorii) din teritoriu, care au înţeles - cînd era deja prea tîrziu - ce dorea să facă respectivul ministru. Mai mult, educaţia nu a devenit niciodată (cu excepţia crizelor provocate de greve) la mod realist o temă de dezbatere publică. Ministerul nu a reuşit să comunice beneficiarilor serviciului public de educaţie încotro îşi îndreaptă politicile şi ce fel de absolvenţi are de gînd să facă din elevi. Dacă se intenţiona o schimbare, aceasta nu trebuia impusă, ci explicată, pentru a realiza politici, ai nevoie de participare şi deferenţă din partea tuturor celor interesaţi. Spre ce trebuie să ne îndreptăm? Într-o primă fază, trebuie să grăbim, chiar dacă riscurile sînt mari, descentralizarea. Trebuie să tindem la autonomia unităţilor de învăţămînt. Avem nevoie de management eficient al unităţilor de învăţămînt şi, pentru acest deziderat, trebuie să responsabilizăm directorii de şcoală. Mai mult chiar, trebuie să liberalizăm meseria de profesor. Privatizarea sistemului preuniversitar de educaţie va duce, dacă nu imediat, cu siguranţă într-o perioadă medie de timp, la creşterea calităţii serviciilor educaţionale. Astfel, va trebui diversificate alternative de pregătire şi calificare. Avem nevoie de un învăţămînt universitar deschis, capabil să ofere servicii şi pentru studenţi din ţările dezvoltate. Aceasta şi în contextul în care, din 2007, (conform procesului Bologna) ne aşteptăm ca universităţi prestigioase din Europa să-şi deschidă filiale în România şi să facă o reală concurenţă universităţilor noastre. Nu ne putem opune competiţiei libere. Elevul sau studentul - resursă şi beneficiar al educaţiei - se va manifesta nu doar în calitate de consumator, ci şi de creator de exigenţe educaţionale. Dacă societatea consideră cu adevărat educaţia ca resursă a dezvoltării şi principală investiţie pentru viitorul ei, atunci trebuie să pună presiune asupra sistemului şi să-i impună modernizarea. Ciprian Ciucu este coordonator de programe la Centrul Educaţia 2000+ (think-tank specializat în probleme educaţionale - www.cedu.ro)

Mai multe