Praful nostru cel de toate zilele

26 mai 2020   Tema săptămînii

I will show you fear in a handful of dust.

(T. S. Eliot, The Waste Land)

În clasele primare am auzit un basm despre praf. Poate că basmul nici nu era în întregime despre praf, dar eu, unul, am reținut doar episodul cu praful. Nu am mai reușit niciodată să dau de basmul cu pricina, deși l-am tot căutat. Și nici n-am mai întîlnit pe altcineva care să fi auzit vreodată de el.

Învățătoarea – „tovarășa”, cum îi spuneam noi – ne citea în fiecare sîmbătă o poveste, la ora de lectură. Pe vremea aia, sîmbăta era zi de școală, dar aveam ore „ușoare” – caligrafia, desenul, lectura și lucrul manual, oră la care „tovarășa” continua de obicei să ne citească textul început în ora de lectură, în timp ce noi făceam decorațiuni din hîrtie creponată sau brodam șervețele de etamină. Nu mai știu cum începea povestea cu praful spusă de „tovarășa”, și nici cum se termina. Știu doar că apărea în povestea aia un personaj, asemănător geniului textil din Hainele cele noi… ale lui Andersen, care îl convinsese pe împărat să investească în… praf, asigurîndu-l că, în curînd, praful avea să devină cea mai prețioasă materie de pe pămînt. Împăratul a poruncit atunci să se strîngă tot praful din împărăție și să-i fie adus în visteria împărătească, unde l-a tezaurizat în cufere ferecate. Ce-a făcut pînă la urmă împăratul ăla cu praful nu mai țin minte. Rețin, în schimb, imaginea convoiului nesfîrșit al carelor rechiziționate din toată împărăția să livreze praful la curte.

De-atunci am rămas cu credința de nezdruncinat că praful e prețios. Sintagma „praful de pe tobă” mă intriga: o percepeam mai degrabă ca pe o expresie a valorii. Îmi dădeam bine seama că pe o tobă praful nu prea are condiții să se așeze, dar tocmai raritatea lui ar fi trebuit să-l facă excepțional și să-i crească valoarea de piață, să-l facă marfă de contrabandă.

Însă la noi acasă praful era substanță interzisă. Mama îl vîna asiduu de pe toate suprafețele, iar ștersul lui a devenit prima mea îndatorire gospodărească sistematică, la o vîrstă suficient de fragedă să alerteze „protecția copilului”, dacă ar fi existat așa ceva pe vremea aia. Îl ștergeam, n-aveam încotro, cu un efort mai degrabă sisific și cu senzația că risipesc astfel o avuție care și-ar fi putut găsi foarte bine locul în visteria împăratului din basm.

Poate de aia, începînd din copilărie, am asociat praful cu un element de decor, sesizîndu-i și apreciindu-i potențialul pitoresc. În satul bunicilor, cu drumuri neasfaltate, praful era accesoriul de bază al lungilor și însoritelor mele vacanțe de vară. Îmi plăcea să-l respir… Îmi plăcea cum miroase… Îmi plăcea cum se ridică în aer, după trecerea rarelor mașini, voalînd misterios peisajul, pînă la dispariție. Îmi plăcea cum se dispersează apoi în chip miraculos, redîndu-mi imaginile lumii cu care eram obișnuit. În verile foarte secetoase, praful adăsta pe drum într-un strat gros, în care lopățica mea se afunda satisfăcător, cu zgomot plin, iscînd nori spontani: îi exploram la fel de spontan, cu toate simțurile. Pînă mă prindea bunica mea și mă trimitea la spălat. Pînă și gustul prafului îmi plăcea…

Intimitatea mea timpurie cu praful, intimitate pe care cred că toți copiii o au, sau cel puțin o aveau pe vremea aia, m-a făcut să-l consider ulterior un element esențial pentru existența lumii, alături de pămînt, apă, aer și foc. Mai tîrziu am rămas ușor dezamăgit că Bachelard nu i-a dedicat un volum separat. S-ar fi putut numi Praful și metamorfozele transcendenței. Glumesc, desigur… Dar am rămas atent la praf, în toate ocurențele sale fizice, metafizice și, mai ales, livrești. Există, de pildă, în Menuetul lui G.M. Vlădescu, un episod în care se descrie un oraș de provincie unde praful a fost înlăturat aproape cu totul, în vederea unui moment festiv pînă la urmă anulat. În vacuumul de evenimente astfel rezultat, detaliul cel mai traumatizant pentru localnici se dovedește a fi absența alienantă a prafului cotidian, iar pînă la revenirea lui, populația resimte disconfortul peștelui pe uscat. Chiar dacă nu conștientizăm lucrul ăsta, sîntem obișnuiți să înotăm în praf, să respirăm praful difuz al tuturor spațiilor în care trăim. …Și în care murim, îmi vine să adaug, amintindu-mi că, în Ghilgameș, lumea subpămînteană a morților, pe care o visează Enkidu, este numită „casa prafului”, iar dieta zilnică a rezidenților ei este lutul, la rîndul său generator de praf.

Chimia prafului este și ea o enciclopedie în sine. Și nu vorbesc aici de praful cosmic, și nici de praful transcendent al vreunei lumi „de dincolo”, ci de banalul nostru praf terestru, fie el domestic sau „sălbatic”, a cărui analiză configurează istorii fascinante și facilitează arheologii revelatoare. Particulele de praf (pînă și acest partitiv – particulă – îmbie gîndul să exploreze misteriosul nivel subatomic) joacă un rol esențial în sistemul climatic global prin influența lor asupra balanței radiative (balanța fluxurilor de energie) a Pămîntului. Această influență se manifestă fie în mod direct, prin absorbția și refracția radiațiilor solare, fie indirect, prin modificarea proprietăților optice ale norilor, care la rîndul lor joacă un rol major în sistemul climatic. În plus, atunci cînd cade în oceane, praful fertilizează algele și stimulează dezvoltarea fitoplanctonului, cu efecte incalculabile asupra vieții de pe planetă… Ceea ce ilustrează convingător și „efectul fluturelui” (ale cărui aripioare sînt și ele pudrate din belșug cu… praf). Există chiar și un profet științific al prafului, Joe Prospero (sic!), profesor la Universitatea din Miami, care pare să știe tot praful care mișcă în atmosferă, plus efectele lui, pe îndelete. Din cauza asta ezit să-mi dau mai mult cu părerea asupra unui domeniu jalonat atît de riguros de o autoritate competentă.

Îmi vine mai la îndemînă să vorbesc despre Philip Pullman, care în două trilogii interconectate, Materiile întunecate și Cartea prafului, aduce argumente menite să justifice o atitudine reverențioasă față de praf. În romanele lui, praful este o particulă elementară nu doar conștientă, dar și capabilă să confere conștiință anumitor specii, printre care și oamenii, într-o varietate de universuri paralele. Praful lui Pullman manifestă o atracție deosebită față de adulți (pe copii pare să-i ignore) și artefactele create de speciile inteligente. Oamenii, deși nu îl discern cu ochiul liber, pot comunica cu praful printr-un instrument sofisticat și misterios numit alethiometru, dar și prin I Ching. Din condensarea prafului iau naștere îngerii. Prezența sonoră a prafului este percepută ca liniște de oamenii obișnuiți, dar vrăjitoarea Serafina Pekkala, de pildă, distinge în acea liniște șoapte purtătoare de mesaje pe cît de sapiente, pe atît de utile. Biserica oprimantă din romanele lui Pullman identifică în praf sursa păcatului originar și îl vînează cu fervoarea cu care eram eu pus să-l șterg în copilărie. Dar populația (populațiile) pluriversului se poziționează ambiguu față de praf. Această ambiguitate a prafului îi conferă o încărcătură poetică, exploatată copios de către toți cei care vin în contact cu el.

În cheie biblică, praful (dust, în engleză, pulvis, în latină, pămînt, pulbere, țărînă, în română) este o stare de agregare, este materialul genetic din care a fost confecționat omul și, deopotrivă, rezultatul descompunerii lui, ba chiar și a animalului, dacă ne luăm după Cartea Ecleziastului: „Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeași: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viață, iar omul nu are nimic mai mult decît dobitocul. Şi totul este deșertăciune! Amîndoi merg în același loc: amîndoi au ieşit din pulbere şi amîndoi în pulbere se întorc“ (Ecleziastul, 3, 19-20). Praful/pămîntul circumscrie destinul lui Adam și al Evei, după cum îl rezumă Dumnezeu în Cartea Genezei (3, 19): „…pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce“.

Așa că, și dacă e să se aleagă praful de ceva, lucru de altminteri inevitabil, praful rezultat nu este decît materia primă a unei noi existențe, suportul din care va germina un nou ciclu de viață, într-o devenire eternă. Mă înclin, așadar, în fața celor care declară pe proprie răspundere: Sînt praf…

Florin Bican este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: Și v-am spus povestea așa, Editura Arthur, 2018.

Foto: wikimedia commons

Mai multe