Praful luminos
Un posibil scop al Dosarului de față ar fi să dovedească că nu există teme sau subiecte mărunte și neînsemnate. Poți emite banalități soporifice despre viață și univers sau poți întrezări un sens și înțelege lumea, în mod pasionant și convingător, pornind de la un fir de praf. Dacă o astfel de știință, a firelor de praf, ar exista, ea s-ar numi „coniologie” (praf = kónis, în greacă). De altfel, ea există, dar e acaparată, ca studiu al prafului atmosferic, de domeniul științelor exacte.
Fără să fie unul dintre elemente, praful e elementar, e constitutiv, e particulă primă și ultimă, început și sfîrșit – cu ilustrările clasice din textul biblic: de la episodul Genezei, în care Dumnezeu îl face pe om suflînd peste „țărîna din pămînt”, pînă la scena tragică a ispitirii lui Iov, luată, parcă, dintr-un italo-western cu Bud Spencer: „Mi-era destul de bine, dar El m-a sfărîmat. M-a luat de ceafă şi m-a făcut praf […]” (Iov, 16:12).
Imaginea țărînei asupra căreia se suflă pare să fi marcat adînc reprezentările despre praf, evocat atît de frecvent alături de vînt: într-adevăr, ce e praful fără vînt? Abia cînd e răscolit, înălțat în aer, praful învie, capătă anvergură și prestanță – în literatură, în arte și în viața de zi cu zi.
Omniprezent pînă la sufocare, praful poate impune și printr-o prețioasă puținătate, ca „minoritate decisivă”, ca masă critică în economia creației: „Lumea toată, înaintea Ta, este ca acel pic de praf, care face cumpăna să se plece […]” (Solomon, 11:22).
La celălalt pol, abundența prafului simbolizează o benignă prolificitate: „Voi face pe urmașii tăi mulți ca pulberea pămîntului”, îl blagoslovește Dumnezeu pe Avram, în Geneză.
Norii de praf pot fi, asemenea fraților lor cerești, negri, întunecați, dar și diafani, luminoși. Odată ridicate în văzduh, în bătaia razelor de soare, particulele de praf se irizează, răsfrîng lumina și o modulează imprevizibil. Aurorele, inelele planetare, nimburile pot fi văzute ca stări aureolare ale materiei, ca praf luminos.
Praful e felul pămîntului de a se supune, prin fluidizare, „imperativului heraclitic” al curgerii, al trecerii și schimbării.
Există oare un ADN al prafului? Se pot regăsi în particulele de praf trăsăturile obiectului pe care l-au alcătuit odinioară? Se poate recrea ceva prefăcut în praf și pulbere, pornind de la un fir de praf din vechea sa făptură? Greu de zis. În tot cazul, praful rămîne o bună dovadă că cerul și pămîntul nu se exclud.
Ilustrație de Ion BARBU