Poveşti deloc belfereşti cu tabloide

"Aaa, să vă ajutăm", dondăne tipul în raiaţi jerpeliţi şi vestă, ars de soare şi bărbierit cu drujba, pe cînd aşez valizoiul pe poliţa pentru bagaje, în vagonul spălăţel de Intercity din trenul de Suceava. Are şi el o geantă, bleumarin, de umăr, plină cu nişte chestii dreptunghiulare. "Doriţi reviste?" Păi, nu. "Cum nu?! Star, Story, VIVA, Unica, Bolero, integrame, Libertatea, Click!" Uite-aşa, nu! În gară, la o sută de metri de noi, cum ieşi de la casele de bilete, e un magazin curat unde poţi găsi Newsweek şi Dilema veche, ba chiar şi cîte-un bestseller lizibil, nu numai brambureli cu masoni şi fă-te-milionar-peste-noapte. De fiecare dată cînd sînt în trecere e închis, cred că a pierdut deja vreo 200 de lei de la mine, îmi plac revistele frumoase, străine, şi, din cînd în cînd, cîte-o publicaţie prăfuită a scriitorilor din Constanţa sau Timişoara, cu care mai încerc să iau pulsul lucrurilor din puţin productiva lume a literelor româneşti. Restul e nu tăcere, ci Internet. Omul cu raiaţi mai face o tentativă de vînzare şi după aceea o ia la pas prin vagonul lung şi verde, fără compartimente, de Intercity. Peste 10 minute, trenul pleacă din gară şi pe măsuţele călătorilor - oameni civilizaţi - se află Star, Story, Libertatea, integrame. Unde-s ziarele "de referinţă"? Cine se "referă" sau raportează la ele? Călătorii din jurul meu nu se referă/raportează la nimic, stau cuminţi, cu nasul în incredibila poveste a purtătorului de cuvînt al PSD luat prizonier în Haiti, de rebeli, în luna de miere (apropo, tipul ăsta chiar există - l-am cunoscut, îl cheamă Marius Lazăr, sper că rebelii haitieni erau de dreapta, ca să nu îi provoace lui Marius dileme ideologice). Ziarele serioase, mai vechi (atît cît se poate în România, adică Evenimentul zilei, România liberă, Ziua) au un public mai bătrîn, mai puţin educat, mai puţin fidel decît ziarele neserioase, mai noi, adică Libertatea (a devenit ceea ce este prin 2001), Click sau Can-Can. Directorii lor şi redactorii-şefi au plecat sau n-o duc prea bine din motive de tiraj, care e sub 60.000. Libertatea vinde 250-270.000 de exemplare, cît ocupanţii locurilor 2, 3 şi 4 laolaltă, şi la mai puţin de un an de la lansare, celelalte două tabloide pe care le-am numit au ajuns şi ele sus în top, cu tiraje între 70.000 şi 100.000 de exemplare. Tot vîndute. Ce-ar putea găsi, azi, 1 mai, oamenii civilizaţi din jurul meu, în ziarele serioase? Ping-pongul cu Oprescu, care ba a fost nedreptăţit fiindcă n-a fost lăsat să candideze, ba a deschis uşa biroului electoral cu piciorul, fiindcă semnăturile pe care le-a strîns erau fictive. Pietrele de la rinichii lui Emil Boc, dacă ţinem neapărat să trecem asta la ştiri serioase (pietrele, nu pe Emil Boc), raportul anual al Departamentului de Stat american (iranienii sînt răi rău, zice), românul care s-a sinucis într-o celulă din Italia. Unde-i justiţia din România? Unde-i mîna lui Dumnezeu? Pe Trinitas TV te ceartă fiindcă fumezi. În tren e interzis. Fumatul. Prin vagon trece chelnerul de la bar, cu cafele şi răcoritoare. În magazinul închis pe care l-ai lăsat în gară, o mulţime de editorialişti se strîmbă din pozele lor făcute la kil de fotograful redacţiei, deoarece campania pentru locale a început înainte de a începe, ceea ce nu e bine, fiindcă politicienii nu ştiu ce să mai facă pentru ca să ne scoată din minţi, dar e bine, fiindcă se prefigura o mare amorţeală. Cristian Tudor Popescu, fostul bau-bau al presei de referinţă din România, mai scoate din cînd în cînd cîte-un scîncet slab, din cauza dictaturii cititorului, care l-a lăsat fără coledzi, cu blogurile, forumurile şi webdoizerourile lui. In illo tempore, acolo de unde vine Cristian Tudor Popescu, cititorul te lăsa să faci ce vrei şi îţi cumpăra ziarul, citea articolele în care îi serveai ceea ce ştiai tu că e bine. Ai priceput, mă, cititorule? Nu fi dictator! Citeşte mai departe. O fată pe care o văd printre scaune, cu o mutră de personaj din Ice Age, mănîncă o căpşună. Bătrînelul de vizavi a primit şi el una cadou, a molfăit-o, s-a şters cuviincios la gură cu singura batistă de pînză din tot trenul şi acum moţăie visînd stabilizarea din ’52. Pentru cine se scriu ziarele? La început, prin secolul al XVII-lea, erau nişte buletine cu informaţii comerciale. Le citeau negustorii. Au urmat pamfletele Revoluţiei de la 1789, publicaţii fără periodicitate certă, dar cu un ton apăsat şi miros de proaspăt, scrise de domnii cu vederi radicale pentru uzul poporului, dar citite mai curînd de alţi domni cu vederi radicale şi, desigur, de poliţie. Apoi, pe vremea lui Ludovic Filip, primul ziar european de tiraj, finanţat din reclamă şi un preţ modic. Ziarele au devenit, oarecum, ale poporului, cu La presse. De atunci şi pînă acum, gazetarii cu pretenţii s-au îmbătat cu propria misiune de păstori ai maselor şi ciobăneşti ai democraţiei, criticii presei au ricanat pe seama felului cum presa face un scandal din orice, publicul a spus că vrea să se educe şi să se informeze, dar, cel mai adesea, a căutat să se distreze. Cu ziarele, cu telecomanda sau, mai nou, pe Internet. Altfel, fiecare ziar încearcă să se deosebească de altele. Fiecare pretinde, în diferite grade, că e respectabil. Ziarele se poziţionează prin preţ, public-ţintă declarat (cel atins e adesea o masă amorfă), sumar. Mai e şi povestea cu formatul - dimensiunile - care în ultima vreme e tot mai mic, de nu mai poţi deosebi tabloidele serioase de cele neserioase, scandaloase. Presa se împarte mai degrabă în presă care se citeşte şi în presă care nu se citeşte, şi nu în bună şi rea. Cea care se citeşte poate fi mai urbană, educativă, interesantă, preocupată de binele public. Sau nu. Şi chiar cînd ziariştii nu scriu pătrunşi de vreo misie înaltă, cititorii au tot dreptul să se distreze benign cu aventurile purtătorului de cuvînt al PSD în Haiti. Tabloid a însemnat, înainte de a desemna un ziar, pastilă. Un fel de ceea ce se numeşte în prospectele noastre de doctorii "comprimate". Dincolo de micşorarea ziarului şi scurtarea poveştilor, asta înseamnă şi medicament. Pentru plictiseală, proastă dispoziţie, minte obosită. Sau, dacă vreţi, în Intercity-ul de Suceava, ziarele sînt un fel de căpşuni.