Povești de familie

Deși sînt născută în 1992, la aproape un an după declararea independenței Republicii Moldova, pe adeverința mea de naștere scrie CCCP (URSS). Nu mă simt cetățean sovietic și nici măcar post-sovietic – față de URSS am mai degrabă sentimentul emigranților din a doua generație.

Simt o responsabilitate de a spune mai departe poveștile de familie care mi-au fost repetate și care azi capătă, cu atacul Rusiei asupra Ucrainei, o greutate și mai mare. Dar am și o curiozitate față de această lume din care vin, dar în care nu am trăit. Voi trece, mai jos, prin diferitele etape care mi-au construit relația cu imperiul sovietic și sentimentele ambivalente care mi-au alimentat Ard pădurile (Cartier, 2021), un roman care pornește de la viețile a două revoluționare din guvernul lui Lenin.

Am crescut cu mărturiile străbunicilor, bunicilor și părinților mei, care au avut de suferit de pe urma represiunii sovieticilor, și văd URSS-ul ca pe o parte întunecată a istoriei. Aceste povești de familie au devenit o parte importantă a identității mele și mi-au alimentat și propriul spirit civic.

Străbunica mea, Claudia, a fost edinolicinik (individualistă). Rămasă văduvă cu două fiice mici în război, n-a vrut să își dea pămîntul la colectivizare. Din cauza refuzului său, autoritățile îi tot mutau pămîntul mai departe de sat. Drept urmare, într-o seară în care se întorcea de la lotul său, aceasta a fost înconjurată de o haită de lupi, cu care a trebuit să petreacă noaptea. A rezistat ani la rînd, pînă cînd, în 1965, președintele colhozului – și cumnatul ei – i-a zis că nu-i mai dă pămînt, singura sa sursă de venit, dacă nu-l dă la stat. A scăpat „ușor”. În satul mamei, țăranii au fost puși în rînd la marginea satului și au fost amenințați cu pușca dacă nu-și dau pămînturile.

Bunicul meu și-a pierdut tatăl și trei surori și frați în foametea din 1946-7. În urma războiului și a secetei, recolta a fost slabă. Dar autoritățile comuniste au confiscat rezervele de grîne pregătite de țărani pentru iarnă. Se zice că, la fel ca Holodomorul din Ucraina, foametea a fost o răzbunare a lui Stalin împotriva țăranilor, care erau reacționari. Unii își mai amintesc și cum putrezeau sacii de grîne confiscați, în gări.

În 1949, bunica unchiului meu, gravidă în luna a opta, a fost deportată, împreună cu mama sa deja bătrînă. Pentru că mama ei se simțea rău, niște ofițeri au aruncat-o din camion: a murit pe loc. Fiica sa și-a născut apoi cel de-al treilea fecior în tren, pe ramuri de brad.

Bunica mea, profesoară de limbă și literatură română (atunci era numită „moldovenească”), care făcea toți elevii să lăcrimeze cînd le povestea despre Eminescu și Micle, a fost dată afară de la muncă pentru că și-a îngropat fiica cu o cruce.

Părinții mei au învățat Istoria Moldovei la facultatea de jurnalism a Universității de Stat din Chișinău, în limba rusă. În serviciul militar obligatoriu pe care l-a făcut în Munții Ural, tata a fost amenințat că va fi dus în Disbat, batalionul disciplinar, de osobist (serviciile secrete din armată), pentru că ținea un jurnal în limba română, cu grafie latină.

„Cum ne-au întunecat ei mințile și ni le-au umplut de minciuni”, a zis bunica, cu ciudă, într-o discuție din această săptămînă cu o fostă elevă, care locuiește în Transnistria, în lumina atacurilor teroriste și a propagandei ruse de azi, în care reapar ideile de „eliberare” care le acoperă asuprirea și masacrul.

Prin mărturiile familiei, am cunoscut prima fațetă a URSS-ului. A doua fațetă am descoperit-o prin cercetare și jurnalism. Ca studentă, învățînd istoria ideilor politice la facultate la Londra, i-am studiat pe Marx și Bakunin alături de Platon, Rousseau sau Locke. M-a interesat, de exemplu, ideea marxistă a muncii alienante sau critica anarhismului asupra ideii de dictatură a proletariatului. Lucrînd din cînd în cînd ca babysitter, am fost șocată de faptul că Marea Britanie nu are grădinițe de stat sau că SUA nu au un sistem public de sănătate.

Pornind de la această ambivalență, am scris Ard pădurile, un roman istoric feminist care se axează pe viețile a două revoluționare care au făcut parte din guvernul lui Lenin: Aleksandra Kollontai și Inessa Armand. Cînd am început să citesc prima dată despre aceste femei, am avut un șoc cultural: ele nu aveau nimic de-a face cu imaginea despre URSS pe care o știam eu. Mi se păreau mai degrabă feministe din anii ’60-’70 din Vest. Datorită lor, am aflat, URSS a fost prima țară din lume care a legalizat avortul, încă în 1920. Tot ele au deschis grădinițe în fabrici, din convingerea că educația copiilor e datoria întregii societăți și a statului, nu doar a mamelor, cum se considera atunci. Dacă în Ard pădurile am scris despre radicalizarea acestor femei, în partea a doua a proiectului îmi propun să le explorez ambițiile, compromisurile și dezamăgirile din perioada lor la putere. De exemplu, în primele sale luni în rol de comisar (ministru), Kollontai a inițiat una dintre primele ciocniri violente ale regimului sovietic: vrînd să cazeze calici din războiul civil într-o mănăstire, aceasta a chemat marinarii să forțeze poarta, ceea ce a declanșat o luptă cu călugării și țăranii care simțeau că le este atacat lăcașul sfînt.  

Nu cred că soluțiile la toate problemele cu care ne confruntăm pot veni dintr-o singură ideologie sau dintr-un singur model. Iar trecutul nu ni-l putem șterge – putem dărîma ce e putred și clădi pe bazele care merită păstrate. Doar că eu aș susține alegerea opusă față de Putin: aș distruge toate urmele autoritarismului și imperialismului acelui proiect politic, dar aș dezvolta statul social și aș crea oportunități de muncă. Mai ales avînd în vedere faptul că majoritatea soldaților din armata rusă vin din cele mai sărace zone ale țării.

Paula Erizanu este jurnalistă și scriitoare.