Povestea mea de dragoste cu tangoul...

...a început acum patru ani, cînd, la sugestia unei prietene care mă tot invita la un club să dansăm, am zis să compensez totala mea lipsă de pricepere în domeniu şi să încep prin a învăţa salsa. Şcoala de salsa era undeva într-o clădire veche din Bucureşti, la etajul al doilea. Urcînd pe scări, din spatele unei uşi închise, la etajul întîi, am auzit o muzică sentimentală, de bandoneón, pian şi viori. Am deschis uşa şi am intrat. Era o şcoală de tango. N-am mai ajuns nici pînă astăzi la etajul al doilea.

Am luat lecţii de tango, am mers la practici, apoi la milonga (seri de dans). Pe măsură ce dansam, în loc să mă plictisesc, deveneam tot mai dependent de tango. La scurtă vreme, am simţit că trebuie să merg în America de Sud. Ce-am văzut, trăit, simţit (a se citi dansat) la Buenos Aires, ca şi la Montevideo, în Uruguay (ambele capitale aflate de o parte şi de alta a lagunei lui Río Plata sînt recunoscute ca loc de naştere al tangoului), a fost extraordinar. Două dintre prietenele mele nici n-au mai putut trăi în România după experienţa sud-americană, s-au reîntors cît au putut de repede la Buenos Aires, unde îşi petrec de atunci cea mai mare parte a timpului.

Eu, însă, am rămas acasă. În parte şi pentru că America de Sud a venit la noi. La Bucureşti, ca şi în alte oraşe din ţară, de aproximativ şase ani de cînd şcolile de tango au început să reapară în România, se organizează tot mai multe festivaluri cu invitaţi sud-americani. Există chiar şi o figură legendară a tangoului, „El Flaco“ (Slăbănogul) Dany, un argentinian care tocmai a împlinit 76 de ani şi care (aproape că) s-a stabilit la noi. Datorită lui am avut ocazia să-l văd la o milonga din Bucureşti pe venerabilul DJ Picherna, o altă figură legendară a tangoului, care încă mai foloseşte casete audio, pe care le derulează cu un creion, potrivind în mod miraculos melodiile din ochi.

Dincolo de mişcările picioarelor, consider că îmbrăţişarea este esenţa tangoului. Cunosc, desigur, paşii. Îşi au rostul lor. Dar încerc să nu-i fac mecanic, cu privirea în jos. Dimpotrivă, încerc ca pe parcursul celor patru dansuri (tanda) pe care le dansez cu partenera să o fac să se simtă ca şi cum ar fi iubita mea. Totul – începînd de la invitaţia pe care o fac din privire (cabeceo) pînă la îmbrăţişarea de tip milonguero (cu pieptul lipit) pe care aştept să o iniţieze ea, apoi de intenţia mea de mişcare, aşteptînd să-mi fie confirmată – reflectă un echilibru între mine şi parteneră, urmînd ca pe parcursul dansului să devenim un singur tot, bucurîndu-ne unul de celălalt, ca şi de muzica pe care evoluăm.

Muzica de tango este fie foarte ritmată, fie foarte sentimentală. E un amestec complicat de muzici europene, peste care s-au suprapus influenţe africane, cu ruperi de ritm, sincope, pauze. De altfel, tango este un nume generic, în realitate existînd trei feluri de muzică: milonga (strămoşul tangoului, cu un ritm foarte alert, de aceea se dansează cu paşi foarte mici), tango propriu-zis (care se dansează cu paşi mari, eleganţi) şi vals. Nu trebuie uitată, desigur, şi varianta modernă a acestei muzici, aşa-numitul tango nuevo (pe care îmi place mai mult s-o ascult decît s-o dansez).

E interesant cum, seara tîrziu, la ora cînd începe o milonga, mă simt obosit după ziua de muncă, încît aproape că n-aş mai ieşi din casă. Iar apoi, după ce aud muzica, intru în atmosferă, încep să dansez, mă încarc progresiv cu energie, în aşa fel încît, la orele mici ale dimineţii, cînd milonga ia sfîrşit, nu mai simt nici un pic de oboseală.

Dansez de patru ani tango şi nu mi-a trecut, încă, nici o clipă prin cap să mai dansez şi altceva. Am început să învăţ şi spaniola. Oare asta să fie adevărata dragoste?

Alexandru R. Săvulescu este jurnalist. 

Foto: Alexandru R. Săvulescu