Povestea Becului

L-am cunoscut pe Becu acum niște ani, să tot fie un deceniu, poate-poate ceva mai mult („Anii trec ca apa“, zice Topîrceanu și bine zice), într-una dintre multele agenții de publicitate prin care am trecut (lucru foarte obișnuit printre copywriter-i, statornici precum păsările călătoare). Becu era un om ca toți oamenii, nici vesel, nici trist, nici tînăr, nici bătrîn, nici bogat, nici sărac, nici înalt, nici scund, nici însurat, nici burlac (adică era divorțat), nici vorbăreț, nici mutălău, și nu mi-a atras atenția cu nimic. Stătea liniștit în colțul lui și lucra toată ziua la laptop, cu obișnuitele pauze de țigară, mai luînd parte la sesiunile de glume grobiene ale creativilor, mai ignorîndu-le, c-un zîmbet politicos pe buze („Sînt aici, măi copii, vă aud, m-aș hlizi și eu cu voi dac-aș avea chef și dacă n-aș avea treabă“); Becu era, cum să zic, aproape ca și cum n-ar fi fost, pînă-ntr-o zi, cînd creierul meu stimulat de mahmureală a fătat următoarea întrebare: „Bă, da’ ce lucrează Becu?“. Tăcere radio. Nimeni nu știa.

Da, Becu avea privilegiul unui loc în camera creativilor (cel mai invidiat loc dintr-o agenție, singurul unde au acces cutiile de bere și de pizza în timpul programului), dar el nu era creativ; era totdeauna primit la fetele de la Client Service, stătea acolo cu orele, dar nu era CS; intra ca la el acasă în biroul directorului, dar el nu era nici director, nici patron, nici partener la firmă; avea vorbe aparte cu cîinii răi de la Vînzări și de la New Business, dar el nu era om de vînzări; dispărea cu zilele în compania șoferilor agenției, care îi vorbeau cu „Domnu’ Becu“, avea autoritate în fața lor (șoferii alcătuiesc cam peste tot o castă mieros-agresivă, sînt multe de zis pe subiect), dar nu era nici șef de garaj, nici de parc auto și nimic de genul ăsta, deși el personal șofa măiastru, am mers și eu în mașina lui, știu ce zic. Se știa că agenția co-deținea un elicopter (!) cu care urma, odată și-odată, să facem filmări pentru spoturile noastre, așa c-am sfîrșit prin a presupune că Becu era pilot de elicopter, ceea ce se cam potrivea cu marile lui cunoștințe despre motoare și despre militărie (el și cu mine eram singurii din agenție care făcuserăm armata, dar asta nu ne-a apropiat). Știa multe și despre Deltă, iar noi am decis: Becu fusese „pilot al Flotilei“.

Dar cînd te naști mangustă, mori mangustă. Să nu știu secretele oamenilor nu-mi convenea nici atunci, cum nu-mi convine nici acum, așa că i-am convins pe băieții mei de la Creație să-l invităm pe Becu în ziua de salariu, să-l cinstim și să-i auzim povestea. N-au fost ei prea entuziaști („De ce să bea Becu pe banii noștri? Ce, nu bem noi destul?“), dar i-am luat cu lugu-lugu, am scos din mine vorbele de seamă și-au fost de acord, în cele din urmă. Am mers cu toții la restaurantul „de salariu“ (sau „de salar“, cum zicea ardeleanul nostru) și acolo am ascultat cele ce urmează. Mai întîi a trebuit să scoatem povestea cu forcepsul de la Becu, dar după ce i-am spus eu c-am fost bișnițar în anii ’90 („Făceam Istanbulul, Becule, cu marfă, da’ marfă! Istanbul, Polonia, Praga, Pesta, ehe, ce știi tu…“), Becu s-a pornit („Ce știu eu?! Păi, uite ce știu…“).

Revoluția l-a apucat ca student politehnist în București, la cea mai slab cotată facultate (Metalurgie): Becu recunoaște deschis că era nu prea silitor la-nvățat, în schimb se înhăitase c-un coleg, un băiat din Tulcea, care-l învățase să facă bani din icre. Nu era greu, doar obositor (și, bunînțeles, ilegal): mergeau în Deltă, în afara sezonului turistic – în noiembrie sau în martie, de pildă – și cumpărau de la pescari icre sărate, din care aceștia aveau din belșug; le plăteau cu bani sau cu alcool, le vindeau la București, unde nu era mai nimic de mîncare (nicăieri nu era, dar aici își făcuseră ei rețeaua). A absolvit în 1990, dar n-a profesat nici o clipă ca inginer metalurg, ci s-a aruncat cu toate forțele în bișnița cu Turcia, în mare vogă pe-atunci: avea ceva bani strînși „din icre“, i-a investit în biciclete Pegas (din acelea pliabile) și a-nceput cărăușia, acel du-te-vino cu autocarele „turistice“ care plecau din fața Gării de Nord sau de la Piața Națiunile Unite. Sau avea el instinct negustoresc, sau a avut cîteva pusee de noroc chior, dar Becu a fost printre foarte puținii care-au făcut repede „cheag“ din acea bișniță, așa c a trecut la pasul următor, la importul de înghețată, alcool, dulciuri și farduri. Nu mai cărăușea el nimic, alții băteau drumurile în locul lui, el era acum „Impex“ și învîrtea banii cu lopata: buticarii se n-mulțiseră ca ciupercile și plîngeau după marfă, după orice fel de marfă, că românii erau înnebuniți să cumpere orice. Dar Becu, fără să știe, făcuse o greșeală. Crezuse în capitalism și uitase că ceea ce construia atunci președintele Ion Iliescu nu era un capitalism oarecare, ci un capitalism original, ceva ce specia umană nu mai văzuse pînă atunci și nici n-avea să mai vadă vreodată, de-atunci înainte: pe scurt, Becu avea cont bancar. Făcea plăți prin cont, încasa tot prin cont, învățase din mers cum se lucrează cu banca, chit că-n facultate nu-i predase nimeni așa ceva. Becu era pe val, recunoaște singur că mai spărgea banii și pe chefuri primitive, de țopîrlan („Cu lăutari, Mihaie“), își croise mari planuri de dezvoltare (mi le a spus, rîzînd amar – nu e cazul să le redau aici), pînă în 1992, cînd marioneta lui Iliescu i-a furat toți banii. Da, e vorba de „naționalizarea valutei tuturor întreprinderilor comerciale“, urmată, evident, de puseul inflaționist (300%) din 1993. Nimeni nu voia leii românești din contul lui Becu, nici el nu avea ce face cu leii românești cu care voiau alții să plătească, așa c-a fost nevoit să-nchidă taraba și să plece acasă, cu coada-ntre picioare: „Atunci am înțeles, Mihaie, că și capitalismul ăsta… e, nu zic, dar nu e pentru toată lumea, este pentru cine trebuie“ (Becu). Tot ce-ar fi putut fi inițiativă privată în afara sistemului a fost sugrumată atunci, înăbușită-n fașă, înainte de a se naște cu adevărat. A fost un fel de repetare a afacerii „mandatarilor“ din comunismul anilor ’60-’70 (cărora, înainte de a fi interziși, li s-a confiscat garanția pe care o depuseseră ca să obțină autorizația de funcționare), dar efectele au fost cu mult mai ample, pentru că „naționalizarea“ din 1992 a curățat piața de orice fel de competiție, de concurență liberă, iar drumul către buticarizarea foștilor securiști a fost deschis. Bine, din punctul de vedere al nou-înființatului SRI, măsura e de înțeles: ce putea da de făcut enormei „scheme de personal“, devenită inutilă, și încă mai enormului număr de colaboratori și informatori? Doar nu putea să-i lase să moară de foame.

Becu n-a murit de foame, dar a căzut în depresie. A încercat tot felul de munci (taximetrie, în special), dar nu s-a-mbogățit din nimic, nici măcar din însurătoare; își revenise psihic suficient în 1999 pentru a mai încerca o dată. Ca pescar priceput și ca șofer și mai priceput, nu i-a fost greu să deprindă navigația c-o barcă cu motor, așa c-a-nceput să facă pe contrabandistul, cu benzină și motorină, peste Dunăre, spre Serbia, și iar i-a mers grozav la început, nu mai știa ce să facă cu banii, și-a reluat o parte din vechile obiceiuri, numai bine ca să se-aleagă c-o frumusețe de divorț. S a necăjit foarte tare, a pus-o la inimă și iar a făcut o greșeală: a crezut că dacă el își plătește cinstit șpăgile către sistem, și sistemul e cinstit cu el și-l lasă-n pace să care canistre peste Dunăre (Becu, săracul, lucra în stil mic, vai de capul lui, nici vorbă de mari încărcături!) și să-și numere-n liniște mărcile germane. Dar nu l-a lăsat. Sistemul nu tolerează concurența, nicăieri, niciodată și nicicum. Asta este lecția pe care a învățat-o Becu pe pielea lui, pe care am aflat-o eu atunci de la el și voi acum de la mine. Odată ce-ar permite concurența reală, comercială, economică, politică, educațională sau culturală, sistemul ar fi măturat foarte repede de forța pieței libere, iar el știe asta, de aia se agață cu ghearele și cu dinții. Și, cît timp rămîne solidar, sistemul cîștigă. Pîn-acum a cîștigat, cu mici înfrîngeri de etapă.

Nu, n-am aflat ce lucra Becu acolo în agenția de publicitate. Și nici n-am văzut vreodată elicopterul ăla, necum să filmez vreun spot din el. Cred mai degrabă că era vorba de-o in-house legend, dacă pot să zic, și iată că pot. 

Mihai Buzea este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Jimmy, Editura Polirom, 2018.