Poveste fără sfîrşit

Cît timp în literatură nu apar lucruri mai grave decît ştirile de la ora cinci, decît reportajele de la Tanacu şi decît cuplul Irinel-Monica, nu am de ce să mă şochez. Că unii poeţi şi prozatori folosesc toate împreunările genitale în textele lor? Că uneori sînt scene de snuff şi uneori evangheliştii erau nişte puşti creativi? Dacă accept convenţia - am luat în mînă o carte, citesc un text literar (cel puţin aşa se autoproclamă), privesc un film artistic - în chiar instituţia aceasta, a ficţiunii, nu există regula şocului. Da, în meta-instituţie e o regulă, dar estetică. Pînă unde putem duce limita acceptabilului? E genul de întrebare la care ori răspunzi în sofisme, ori renunţi să mai construieşti o teorie generală, acceptînd un model particular. Pericolul reducţiei la acceptabil e mare. Poate că băieţii din Rahova spun că Ionuţ Chiva e slăbuţ faţă de ce-au văzut ei la viaţa lor. Poate că Ioana Pîrvulescu zice că-i prea hardcore. Schimbarea instanţelor provoacă un arbitrariu al acceptabilului. Aşa că, în literatură, argumentul "e inacceptabil" seamănă cu plîngăciosul din faţa blocului care se pune de fiecare dată la leapşa şi nu prinde nimic. Încerc să-mi amintesc ce m-a şocat ultima oară. Cîteva pasaje din American Psycho, alte cîteva din Trainspotting. Dar în producţia autohtonă absolut nimic. Nimic nu m-a făcut să închid cartea, să dau altF4 la document. În schimb, mi se face greaţă cînd deschid televizorul, cînd văd oamenii care nu cred în nimic (azi ne batem, mîine ne pupăm), cînd browsez pe net şi dau peste blog-uri idioate. Desigur, tot şocant este să auzi oameni educaţi în spiritul cunoaşterii absolute vorbind despre şpriţ şi Kundera la un loc (ce-i drept, cu farmec) sau să vezi cum cei mai buni elevi sînt distruşi de cei mai proşti profesori. Mai şocant decît Letopizdeţ-ul vakulovskian sau ianuşismele lui Ianuş (se pare că există şi piraterii) e să asculţi profesori de orice tip făcîndu-se de rîs sau preşedinţi de ţară stînd la masă cu războinicii luminii. Probabil, în ceva vreme, şi asta va fi literatură. Un mod onest de a depăşi travaliul trivialului. În ultimul an au fost următoarele "şocuri literare": pornografia şi milenarismul tinerilor de la Cartea Românească (intră şi Emil Brumaru în lot) şi scandalul anapoda-teologic stîrnit de piesa Alinei Mungiu-Pippidi. Întîmplător am fost pe-acolo. Comparativ cu ceea ce aud pe stradă copiii noştri, versurile celor de la Cartea Românească sînt dulceaţă. Şi oricum asistăm/ne implicăm la/în tipuri diferite de discurs. La fel şi în cazul Evangheliştilor. Cîte erezii de la preoţi depăşiţi am auzit nu are Alina Mungiu-Pippidi personaje să prezinte! Asta în cazul în care nu aţi înţeles că oricum vorbim de discursuri şi scopuri diferite. Alături de argumentul suprem: simpatici şi deschişi, naturali şi echilibraţi, atenţi şi artişti, autorii în cauză nu au vrut deloc să vă închidă televizorul plin de surprize, ci să-şi facă treaba. Sînteţi foarte bine lipiţi între credinţele voastre? Foarte bine, nu trebuie să ieşiţi de acolo într-o lume a oportunităţilor, a alternativei şi a suspansului.