Poveste de dragoste cu năbădăi
– despre relaţia dintre arhitect şi beneficiar –
Contribuţia mea nu poate fi decît ceva schematic şi mai ales foarte subiectiv, venind direct din experienţa mea de lucru. Pe scurt şi foarte abrupt, am să-mi vărs într-o singură frază toată înţelepciunea dobîndită empiric în cei 11 ani de practică, în legătură cu acest subiect: în România de azi singurele 2 (două) instrumente pe care le ai la dispoziţie ca arhitect pentru a contracara atacurile beneficiarului sînt banul şi legea. Atît, şi nimic mai mult. Ce încerc să spun e că beneficiarul face un pas înapoi şi-şi mai temperează pornirile tehnico-artistice doar atunci cînd îi este invocat argumentul financiar („Asta o să vă coste mai mult decît ce v-am propus eu, şi nici nu aveţi vreun cîştig pe alte planuri, ci din contra…“) sau cel juridic („Nu ne permite legea să trişăm cu etajele, riscaţi să fiţi dat în judecată de vreun vecin…“). Restul argumentelor – tehnice, estetice, culturale – în 90% din cazuri sînt cel mult acceptate politicos în cazul unui client mai educat, dar tot el ştie cel mai bine cum să-şi investească banii (banii lui), şi nu tu (că nu-s banii tăi), arhitectule. Tu eşti eventual un băiat simpatic, care a făcut nişte ani de şcoală şi şi-a scos ştampila aia; oricum, zi mersi că te‑a ales pe tine din miile de arhitecţi de pe piaţă: „Acuma, pe criză, e foame, e foame mare, nu? Lasă, că dacă ne înţelegem, o să mai aveţi de lucru! Dacă e, vă recomand şi la alţii, că aşa se face, din recomandare în recomandare, nu?“ De aceea, de cele mai multe ori, pentru a cînta totuşi în strună şi zeului arhitecturii, pentru a-ţi respecta principiile profesionale, cu alte cuvinte, este indicat să nu‑i aduci beneficiarului argumente de natură subiectivă sau chestii prea teoretice, conceptuale, pentru că sînt perfect demolabile din perspectiva lui: „Aha, deci am ajuns să plătesc damblalele tale…“, ci e bine să păstrezi permanent un discurs paralel, cît mai pragmatic, cu referire la buget, permisivităţi legislative şi, eventual, şi ceva despre funcţionalitate – am observat că oamenii lucizi şi cît de cît inteligenţi apreciază şi acest criteriu. Restul îl ţii pentru tine şi-ţi faci meseria cît de bine poţi, cu bună-credinţă, ca un chirurg care, atunci cînd trebuie să opereze, nu-i explică pacientului absolut toate dedesubturile tehnice ale intervenţiei, pentru că nu vorbesc aceeaşi limbă.
Pe de altă parte, personal, poate n-ar trebui să mă plîng: aşa cum, acum mai bine de zece ani, pe cînd boboceam într-un birou-garsonieră al unui arhitect mai în vîrstă şi mă miram cum dracului omul ăla avea numai clienţi de cea mai joasă speţă, indivizi dubioşi care îl sunau din Vama Nădlac (unde descărcau un container cu pui congelaţi, spre exemplu) şi-l ameninţau că-i taie copiii cu sabia dacă nu-i rezolvă urgent nişte manevre pe la sector cu o autorizaţie de construire sau mai ştiu eu ce, aşa şi eu, din contra, am avut cumva noroc de oameni cel puţin dialogabili, dacă nu chiar de bun-simţ – cu unii am oareşce relaţii de amiciţie, deja, după cîţiva ani de servicii prestate în folosul lor, servicii care cel mai adesea s-au tradus în proiecte speculative de pe urma cărora ei au făcut profit, şi atunci m-au apreciat şi mai mult, şi mai mult… Da, e trist, ştiu. Dar nu e cel mai trist cu putinţă – a se vedea exemplul de mai sus, cu săbiile şi puii congelaţi.
Lucrurile ar putea sta însă ceva mai bine în ecuaţia asta, care de fapt e mai complexă decît pare, pentru că nu e vorba doar despre arhitect şi beneficiar. De altfel, sînt convins că deja stau ceva mai bine decît acum 10-15-20 de ani. Sînt mai multe paliere unde e loc de mai bine:
Legea – aici e mult de vorbit, dar în principiu, cu excepţia cîtorva derapaje de tipul Codul Construcţiilor, de prin 2006 (?), blocat din faşă graţie efortului cumulat al organizaţiilor profesionale (Ordinul Arhitecţilor, Uniunea Arhitecţilor, Registrul Urbaniştilor – cu sprijinul organizaţiilor internaţionale de profil), cînd se dorea anularea întregului pachet legislativ din domeniu (arhitectură, urbanism, planificare teritorială, restaurare, proceduri de autorizare, disciplina în construcţii, aparat administrativ, norme de aplicare etc.) şi elaborarea unui Cod unic care să le cuprindă pe toate, Cod care însă omisese – voit sau nu – nenumărate chestii bune şi funcţionale din vechea legislaţie, cu excepţia unor astfel de situaţii, deci, lucrurile au evoluat şi sper să nu se strice, pentru că există permanent presiuni, iar cei care le exercită sînt înarmaţi cu exemple din „ţările civilizate“ în care, într-adevăr, profesia de arhitect a fost aproape complet înghiţită, redusă la zero. E foarte mult de vorbit, cum spuneam.
Educaţia arhitecţilor – personal, cred că indiferent de contextul în care evoluezi, dacă ai o educaţie profesională cît mai solidă, rezultatul muncii tale nu are cum să nu aibă unele calităţi. E ca la gimnastică: te antrenezi pentru o săritură de 8, sari, mai greşeşti, aluneci un pic, iei 7 şi ceva. În schimb, dacă tragi tare şi te antrenezi pentru o săritură de 10, oricît ai greşi, tot îţi rămîne de un 9. Legat de asta, probabil că e important ca media să fie cît mai ridicată, pentru ca mulţimea de lucrări anonime care umple oraşele să fie cît mai decentă – vezi exemplul cel mai des invocat al Austriei sau al altor ţări mai de la vest, ale căror sate sau suburbii, fără a avea clădiri singulare, cu valoare arhitecturală, prezintă totuşi un fond general absolut acceptabil, departe de caracterul toxic al localităţilor noastre.
Educaţia clienţilor – de obicei, clienţii care apelează la serviciile unui arhitect, slavă Domnului, au mai ieşit din ţară în ultimii ani şi, chiar dacă n-au vrut, tot s‑au lovit de exemple de bună practică în afară. În plus, în mediul online există suficient de multe site-uri de popularizare a arhitecturii. În urmă cu vreo 15 ani, am rămas puţin perplex cînd un coleg mi-a zis că, după părerea lui, revistele acelea de consum de tipul Casa de Lux chiar au făcut un serviciu profesiei noastre, deşi erau pline de proiecte care ţipau de atîta prost gust. Cum aşa? – am întrebat. „Păi, măcar îi educă pe oameni şi le arată că pentru a face un proiect aşa frumos ca-n revistă e nevoie să apeleze la un arhitect.“ Cam acolo eram acum 15 ani, la conştientizarea diferenţei dintre arhitectură, agricultură, arheologie; azi lucrurile stau în mod evident un pic mai bine.
Administraţia publică – organele de avizare şi autorizare, corupţia, faptul că legea, atît cît e, nu se aplică, din motive de corupţie sau pur şi simplu din neprofesionalism – care e din cauză că salariile din administraţie sînt cu adevărat mici şi prea puţini specialişti sînt tentaţi să lucreze în atare condiţii, motiv pentru care legea, spre exemplu, nu impune ca arhitectul-şef al unei localităţi să aibă studii de arhitectură sau urbanism –, legea spune ceva de genul că este recomandabil. De aceea, există arhitecţi-şefi ai unor localităţi deloc lipsite de însemnătate (Bran, spre exemplu – ştim cu toţii halul în care a ajuns să arate, în doar cîţiva ani), oameni absolut onorabili, dar cu studii de silvicultură, sau medicină veterinară, sau foşti excavatorişti. De altfel, pînă şi în Bucureşti există sectoare în care arhitectul-şef nu are studii de specialitate, arhitectură sau urbanism, ci ceva, orice, dintr-un domeniu aşa-zis complementar. E greu de crezut că cineva cu studii dintr-un domeniu complementar poate înţelege problematica deloc lipsită de complexitate a dezvoltării urbane, a planificării teritoriale sau a calităţii construcţiilor. Asta aşa, ca cerinţe minime, înainte de a începe să vorbească aceeaşi limbă cu un arhitect care îi încredinţează un proiect, pentru a i-l evalua şi a i-l autoriza.
În fine, închei aici – pe tema asta se poate scrie, bine-mersi, un roman.
Mihai Duţescu este arhitect şi scriitor. Autor al romanului Uranus Park, o carte în care e vorba, printre altele, despre relaţia dintre arhitect şi clienţi.