Poveste de Crăciun

A fost odată ca niciodată... Într-un orăşel dintr-o ţară îndepărtată, înconjurată de munţi înalţi, cu păduri seculare, trăia un băiat cuminte. Avea o casă frumoasă, în mijlocul unei grădini pline de mister. Chiar şi iarna, cînd crengile copacilor se înclinau sub promoroacă, piţigoii veneau în zbor în căutare de mîncare, ştiind că vor găsi bucăţile de miez de nucă puse anume pentru ei. Tufişurile de la marginea grădinii, dezgolite de frunze, se cutremurau în bătaia vîntului de la răsărit. Erau vremuri tulburi şi oamenilor le era teamă pînă şi de umbra lor.

A fost odată ca niciodată... Aşa începeau poveştile de odinioară, pe vremea cînd încă plopul nu făcea pere şi nici răchita micşunele... În casă, unde tatăl lui aprindea focul cu crenguţe, punînd apoi vreascuri tot mai mari, încă înainte să se lumineze de ziuă, băiatul aştepta să se încălzească soba de teracotă, în faţa căreia motanul dormea pe covoraşul lui. O auzea pe bunica trebăluind prin bucătărie. Asculta colinde la un post de radio interzis, înregistrate cu zeci de ani în urmă, înainte ca Regele să plece în exil. „O, ce veste minunată“, „Moş Crăciun cu plete dalbe...“ şi alte colinde care îl făceau să uite de prezentul tot mai întunecat şi să se gîndească la o lume cu adevărat mai bună, plină de turtă dulce şi ciocolată cu lapte.

Apoi, o ajuta pe bunica să facă prăjituri şi cozonaci. Focul duduia în soba din bucătărie, în timp ce ei doi spărgeau ouăle şi frămîntau aluatul. Pentru prima dată, în anul respectiv, bunica s-a hotărît să facă şi biscuiţi, după nişte reţete găsite într-o revistă ungurească. Din aluat cu unt, tăiaţi în forme diferite, urmau să fie atîrnaţi în coşuleţe din hîrtie de mătase, pe bradul adus de tatăl lui la ceas de seară, pe care acum, în seara de Ajun, aveau să îl împodobească. Crengile cu ace lungi – de brad alb, mai rezistent la căldură – începeau să înmiresmeze încăperea cu aroma lor, îndelung aşteptată. Globurile multicolore, strălucitoare sau mate, cu decoraţiuni minuţioase, îşi împleteau cărările cu ghirlandele aurite şi lampioanele chinezeşti şi japoneze, cu franjuri de mătase. Bomboanele învelite în hîrtie poleită se salutau politicos cu conurile de brad, mai sobre, dar nu mai puţin elegante. Din cuptor venea mirosul ademenitor de cozonaci cu nucă, şi aluatul lor pufos, cu coajă rasă de lămîie, te îndemna să muşti cu poftă. Sub bradul împodobit, crenguţe răsfirate şi bomboane presărate pentru oaspetele ales, de toţi aşteptat. Cînd pregătirile erau pe terminate, băiatul pleca împreună cu tatăl lui la o plimbare de seară, prin zăpada care scîrţîia sub talpa ghetelor lustruite cu grijă. Mergeau, ca de obicei, la gară, să privească trenurile. Locomotivele cu abur pufăiau sfătos, unele cu un aer mai modest, trăgînd un tren local, altele cu mîndria lor aristocratică, pe măsura expresului internaţional pe care îl puneau în mişcare, după o scurtă oprire în orăşelul nostru de provincie a unui fost mare imperiu. Privind vagoanele elegante dispărînd în noapte, băiatul visa şi el cu ochii deschişi... Domni eleganţi, în costume de seară, croite pe măsură, şi doamne distinse, în rochii de mătase, cu coliere strălucitoare, afundîndu-se în fotoliile de catifea de odinioară...

Între timp, acasă, doar omul de zăpadă mai veghea bradul de-abia împodobit. Doar el îl vedea pe Moş Crăciun, venind ca în fiecare an, cu darurile de nepreţuit ascunse în sacul de poveste, punîndu-le sub ramurile împodobite. Portocale parfumate, din ţări mai calde, smochine încă pline de sevă, curmale nespus de dulci şi stafide din cămările sultanului. Doar omul de zăpadă îl vedea, în bătaia rece a vîntului, printre crengile dezgolite ale copacilor. Şi motanul dormea în faţa sobei, torcînd alene şi visînd la o lume mai bună, în care e plin de tot ce-ţi pofteşte inima.

Cînd ajungea şi băiatul înfrigurat, îmbujorat şi nerăbdător, cadourile îl aşteptau sub brad, cuminţi, în pachetele învelite în hîrtie poleită, legate cu panglici învolburate, pe care se grăbea să le deschidă. Era un an norocos. O ediţie completă a celor 1001 de nopţi, cu poveştile neasemuite ale Şeherazadei, cu Harun al Raşid, şi Ali Baba, şi lampa lui Aladin... Ilustraţiile colorate îi stîrneau şi mai mult imaginaţia, purtîndu-l pe covorul fermecat, spre minaretele Bagdadului şi ale Basorei, apărat de duhul cel bun şi mîngîiat de soarele mai blînd din asfinţit. Dar Moş Crăciun era deja departe, în sania lui cu zurgălăi, departe, tot mai departe...

A fost odată ca niciodată... Că de n-ar fi fost, nici nu s-ar fi povestit!...  

Alcor C. Crişan este traducător şi profesor.