Povara tinereții

Pe măsură ce se îndepărtează de domeniul medical – care descrie tinerețea în termeni zootehnici, de forță și vigoare, ca perioadă a (re)productivității maxime –, definiția tinereții pierde din rigoare, devenind mai degrabă un vast prilej de reverie, lirism și efervescență aforistică. Rîndurile care urmează nu sînt scutite de acest risc.

Ce mai înseamnă, în fond, să fii tînăr, astăzi, cînd copilăria se întinde pînă spre treizeci de ani, iar tinerețea, virtual, pînă la groapă?

Și tinerețea face parte – alături de bogăție, faimă, frumusețe și putere – dintre acele ipostaze privilegiate percepute cu obstinație numai prin prisma avantajelor lor. Despre tinerețe se vorbește musai în termeni elogioși: ea se cuvine regretată – cînd a trecut, invidiată – la alții, și evocată, întotdeauna, cu emoție în glas. Exclamația „Ehei!” face parte obligatoriu din retorica discursurilor despre tinerețe.

Voi enumera, pentru echilibru, și cîteva posibile neajunsuri ale acestei – ehei! – frumoase vîrste.

O primă povară a tinereții, sursă de glorie și decădere deopotrivă, o constituie imperativul acumulării: școlărești, profesionale, existențiale. E vîrsta la care marele spectru erotic macină, distorsionează și ghidează viețile și alegerile celor mai mulți dintre noi, vîrsta la care dorințele arzătoare se ciocnesc nefast cu constrîngeri, inhibiții și incertitudini; și e o perioadă a abuzurilor asupra sieși și a altora – dar, mai ales, asupra timpului: la tinerețe îți faci cel mai ușor iluzia că ai tot timpul din lume. Tinerețea e o pacoste – pe alocuri, agreabilă.

Se spune că tinerețea e o vîrstă a toleranței, a deschiderii și generozității. Dar cît de plauzibilă poate fi disponibilitatea de a fi bun și tolerant a unui om fraged, candid, care încă nu s-a confruntat cu o situație-limită? Cît de convingător e curajul pe timp de pace – sau o virtute nepusă la încercare? Bonomia juvenilă nu are multe în comun cu bunăvoința iertării asumate.

Curios, nostalgia tinereții nu e legată musai de bătrînețe. Cel mai adesea invocă „vremurile de glorie” ale tinereții chiar tinerii; ei sînt primii care se vaită că îmbătrînesc, că nu mai sînt ceea ce au fost. Cele mai sfîșietoare – și comice – evocări ale tinereții „pierdute” le-am auzit la oameni de 20-30 de ani.

De altfel, mai radicală, mai dramatică decît tranziția spre bătrînețe mi se pare despărțirea de copilărie – adevărata „epocă de aur” în care, abia sosit din alte universuri, ești încă necontaminat lumește. Prin comparație, tinerețea e doar o bătrînețe în devenire. Copilăria se încheie, adesea, abrupt, după o vacanță de vară – tinerețea se consumă lent, se îngemănează cu bătrînețea firesc, insesizabil.

Cu tot prestigiul creator al tinereții, bătrînețea e mai elocventă, mai îndreptățită să povestească despre lume. Perspectiva finalului, retrospectiva asupra propriei vieți lasă să se întrevadă în mai mare măsură o direcție, un sens. Cele mai pertinente narațiuni despre tinerețe aparțin bătrînilor. Autorul, povestitorul, e, îndeobște, cel vîrstnic; tînărul (tinerețea) e doar subiectul povestirii.

Mă întreb în ce măsură ne-ar ajuta o abordare keynesiană a tinereții: poate că un comportament anticiclic e bun și în „economia” anumitor vîrste. Să trăiești la tinerețe cumpătarea, moderația asociată îndeobște senectuții e „de viitor”, e mai „sustenabil” (durabil) decît excesul. S-ar putea ca tinerii care trăiesc ca bătrînii să rămînă tineri pentru mai multă vreme. Dar nu știm sigur. Rămîne de văzut.