„Poți ține alături de părinți 9 copii din 10 cu aceiași bani“ – interviu cu Ștefan DĂRĂBUȘ, director regional Europa Centrală și de Sud, „Hope and Homes for Children“
Închiderea orfelinatelor și înlocuirea lor cu casele de tip familial este un proiect frumos, dar îmi pare utopic. Sigur că vrem să nu mai existe copii abandonați sau copii ai nimănui, dar asta este nerealist. Simt că vreți să tratați nefericirea profundă a abandonului copiilor cu o restructurare instituțională. Vreți să desființați orfelinatele crezînd că astfel nu vor mai exista copii abandonați?
Cred că vreți să fiți avocatul diavolului. Închiderea orfelinatelor (cum sînt denumite în mod popular centrele de plasament de tip vechi) implică mult mai mult decît crearea unor case de tip familial. Acestea sînt doar o alternativă bazată pe conceptul de familie din numeroasele alternative luate în calcul într un proces de dezinstituționalizare care e, în esența lui, amplu și centrat pe copil. Da, acum douăzeci de ani, cînd am început să închidem orfelinatele, părea utopic să crezi că pot fi sisteme de protecție a copilului axate pe ideea de familie, nu pe cea de instituționalizare. În fond, desființarea orfelinatelor (ca să păstrăm denumirea aceasta populară) e doar o consecință a unui șir de acțiuni care au ca scop protecția copilului în mediu familial, nicidecum într-unul instituțional, izbitor de asemănător celui de tip cazarmă sau lagăr. Iar aceste acțiuni vizează copiii aflați în instituții, în orfelinate. Încă din 1964, așadar cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, Kurt Goldberger a produs un film documentar, intitulat Copii fără dragoste, în Cehoslovacia. Pentru mine a fost cutremurător să văd că, încă de atunci, erau limpede cunoscute efectele traumatizante ale instituționalizării copilului, într-o epocă est-europeană a comunismului sovietic, care a promovat constant și agresiv instituționalizarea copiilor așa-zis „orfani“. De ce? Pentru că acești copii deveneau carne de tun și mînă de lucru în dictaturile socialiste est-europene. De atunci pînă azi, s au înmulțit studiile și cercetările care vin să certifice efectele cutremurătoare pe care le are instituționalizarea asupra copilului. Știți că doar 3% din copiii instituționalizați au atașamentul pe deplin format? Știți că unul din trei copii instituționalizați e extrem de predispus să devină om al străzii? Știți că unul din cinci ajunge să fie condamnat pentru infracțiuni? Sau că unul din zece copii se sinucide? Sau că dezvoltarea creierului unui copil expus la neglijare datorită instituționalizării e mult redusă față de cea a unui copil care crește într-un mediu familial?
Într-adevăr, e nerealist să nu mai existe copii abandonați. Dar e realist să fie foarte puțini astfel de copii. Hai să vă spun de ce: însăși denumirea de „copii abandonați“ e, de cele mai multe ori, eronată: cea mai mare parte a părinților ar face tot ce pot ca să rămînă alături de copiii lor, dar sărăcia și lipsa de alternative din partea sistemului de protecție socială forțează separarea dintre copil și părinți.
Așadar, nu vrem să tratăm, cum spuneți, „nefericirea profundă a abandonului copiilor cu o restructurare instituțională“, deoarece această nefericire profundă e generată de separarea de părinți, e o traumă cumplită și aproape im-posibil de imaginat. Iar dacă eliminarea instituționalizării ca formă de așa zisă „protecție“ a copilului înseamnă restructurare instituțională, atunci da, asta vrem. Pentru că locul fiecărui copil e în familie. Vor exista copii separați de familie și după desființarea orfelinatelor, dar locul lor e tot într-un mediu familial: fie în familia lor extinsă (bunici, unchi, mătuși, veri), fie în asistență maternală, fie în plasament simplu, fie în adopție, fie în case sau apartamente de tip familial.
Ce diferență este între casele de tip familial și instituțiile pe care le desființați? Nu era mai eficient să modernizăm orfelinatele?
Dacă modernizăm orfelinatele, avem „aceeași Mărie cu altă pălărie“, ar însemna să spoim o realitate de dragul aparențelor: orice copil are nevoie de afecțiune pentru a se dezvolta armonios, are nevoie de atașament pentru a căpăta încredere în sine, are nevoie de atenție individuală și stimulare pentru a acumula stimă de sine. Familia ne dă rădăcini, ne dă identitatea și sentimentul apartenenței. Nimic din toate acestea nu poate fi replicat într-un orfelinat, unde personalul lucrează pe ture, unde ești un copil între alți 100 de copii, unde nu ai timp să sudezi nici un fel de relații pe termen lung, unde nimeni nu are timp să stea cu tine, darmite să îți ofere iubirea, dragostea părintească fără de care nu avem cum să devenim întregi ca ființe umane.
De asta nu pot fi „modernizate“ orfelinatele. Ar fi doar încă un act disimulat de tortură față de copii. Atașamentul, afecțiunea, dragostea părintească sînt sau nu sînt. E o chestiune de alb sau negru. Dacă afecțiunea și iubirea părintească ar avea corporalitate, ar fi asemeni aerului pe care-l respirăm: am muri fără ele. Din păcate, nu vedem asta cu ochii noștri, dar, puțin cîte puțin, copiii care supraviețuiesc în orfelinate trăiesc o dramă a condamnării la absența iubirii, se simt de neiubit, fără valoare, neînsemnați în cel mai frust mod cu putință. Dar nu vedem asta, sînt trăiri traumatizante, interiorizate și care îi fac să sufere stări succesive de implozie. Cred că, dacă am putea vedea cu ochii noștri imensitatea traumei pe care o trăiesc, ne-am cutremura. Cred că instituționalizarea copiilor e o formă de teroare instituită de stat. Doar că neputința copiilor face ca tipul acesta de schilodire să fie tacit acceptată. Dacă vrem să înțelegem amploarea fenomenului, e suficient să încercăm să ne imaginăm propriii noștri copii supraviețuind în orfelinate.
Casele de tip familial sînt doar una dintre alternativele luate în calcul într un proces de dezinstituționalizare și, în mod clar, e ultima dintre alternative în prioritizarea acestora: dacă e posibil, copiii sînt reuniți cu familiile lor de origine. Dacă asta nu e posibil, atunci sînt plasați în familia extinsă. Dacă nu se poate nici asta, atunci adopția e luată în calcul. Acolo unde nu merge nici adopția, copilul e plasat în asistență maternală. Dacă nici asistența maternală nu e o opțiune pentru acel copil, atunci se ia în calcul plasamentul său într-o casă de tip familial, unde sînt maximum 12 copii, care trăiesc pe o stradă obișnuită, într-o comunitate obișnuită, cu un număr redus de membri de personal, fiecare avînd un copil dintre cei 12 de care are grijă în mod aparte.
Cred că orice om normal este tulburat de fenomenul abandonului copiilor de către propriii părinți. Știu ca prima explicație este de natură economică – părinții sînt prea săraci ca să întrețină copilul. Dar mie mi se pare și că aceasta este explicația cea mai facilă. Totuși, un părinte care își abandonează copilul este defect din punct de vedere afectiv. Atunci, de ce depuneți tot acest efort de a duce copilul înapoi la părinții care l-au abandonat? Simplul fapt că l-au abandonat indică limpede că nu vor avea grijă de el, nu-l vor educa, nu-l vor crește cum se cuvine. Nu este adopția o soluție preferabilă pentru copilul abandonat?
Acest mecanism de gîndire e un teren comun care a devenit deja o formă abrazivă de judecare a celor mai vulnerabili dintre părinții din jurul nostru, un tipar de prejudecată bine împămîntenită în mentalul colectiv, mult înainte de a încerca măcar să înțelegem de ce ajung părinții la brutala separare de propriii lor copii. Cuvintele contează, iar abandonul implică un act voluntar din partea părinților, conotația lingvistică e aceea de intenție voită, ca și cum părintele „vrea“ să își lase de izbeliște copilul. Abandonul, în conotația sa, implică existența unor alternative pe care părintele le-ar avea. Realitatea e cu totul alta: părinții care supraviețuiesc în sărăcie împreună cu copiii lor rareori vor să îi lase de izbeliște, tragedia e că nu au încotro, pentru că sistemul de asistență socială nu oferă forme de sprijin părinților care vor să rămînă alături de copiii lor! România anului 2018 nu are o lege care, în sistemul de protecție socială, să aducă un mecanism de intervenție și finanțare în prevenirea separării familiale.
În ziua de azi, ne e tot mai greu să facem un simplu exercițiu de transfer de perspectivă: dacă tu ai fi un părinte sărac lipit pămîntului (cum sînt sute de mii de părinți în țara asta), fără locuință, fără loc de muncă, fără venituri sau sprijin din partea familiei extinse, ai dormi cu copilul tău sub pod? În zăpadă? Pe frig și ploaie? L-ai omorî cu zile, supunîndu-l la foame și frig? Sau ai merge la o autoritate publică a cărei menire e să te sprijine, pe tine și pe copiii tăi? Iar dacă mergi acolo și ți se spune că alternativa e să îți lași copilul în grija statului, ce faci? Dacă știi că acolo copilul tău are mîncare, căldură și un acoperiș deasupra capului, îl duci cu tine la foame și la frig?
Așa-zisul abandon poate fi redus drastic printr-un program național de prevenire a separării familiale, care înseamnă investiția prin protecție socială în familie, atunci cînd copiii sînt împreună cu părinții, nu investiția în instituționalizarea copilului. După calculele noastre, după douăzeci de ani de programe de prevenire a separării familiale, după ce aproape 30.000 de copii au rămas împreună cu părinții lor datorită intervenției noastre, afirmăm cu tărie că poți ține alături de părinți nouă copii din zece, cu aceiași bani cu care instituționalizezi unul! De vină nu sînt părinții – de vină e sistemul legislativ greoi și rigidizat.
Ați deschis centre maternale și centre de zi pentru a veni în ajutorul părinților aflați în precaritate – cum funcționează și ce se întîmplă acolo? Nu faceți același lucru cu grădinițele și creșele cu orar prelungit?
Centrele maternale sînt o supapă extrem de importantă pentru acele mame care nu au nici un fel de sprijin. Statisticile spun că atașamentul dintre nou-născut și mamă se creează în timp, cu precădere în primul an de viață al bebelușului. De asta Centrele Maternale oferă găzduire mamelor și copiilor lor timp de aproximativ un an. Tot statisticile ne demonstrează că, de cele mai multe ori, mama trece printr-o depresie post-partum, imediat după naștere. De regulă, mamele care au sprijinul familiilor lor trec mai ușor peste această depresie de după naștere, pentru că intervine familia și o ajută, dar o mamă singură, cu un nou-născut în brațe, are impresia că nu e capabilă să își crească singură copilul și, pe fondul unui atașament mamă-copil încă neconsolidat, abandonul e mai ușor de făcut. Dar, pe măsură ce trece timpul, mama se reface mental, atașamentul față de nou-născut se dezvoltă și abandonul devine tot mai puțin o opțiune, pînă iese din calcul. Așa se face că cele mai multe mame care trec prin centrele maternale rămîn alături de copiii lor.
Centrele de zi vin în ajutorul acelor familii în care părinții lucrează cu ziua sau sînt familii monoparentale, unde sprijinul pe timp de zi, cînd e cineva care să-ți îngrijească copilul cît tu ești la lucru, e esențial. E tot o formă de a ține copiii alături de părinții lor. Grădinițele și creșele nu fac același lucru, pentru că, în mod evident, răspund unor nevoi ale părinților cu totul diferite.
De douăzeci de ani închideți orfelinate. Ați urmărit ce s-a întîmplat cu copiii pe care i-ați scos din sistem? Ce s-a ales de ei?
Da, am închis aproape 60 de orfelinate, din care am scos aproape 6000 de copii, pe care i-am plasat în alternative familiale. Ca o concluzie, am observat că, cu cît sînt scoși mai rapid din mediul instituțional, cu atît e mai rapidă și mai pregnantă recuperarea. Cu cît ajunge un copil să petreacă mai mult timp în mediul instituțional, cu atît e mai anevoioasă reinserția socială și, ulterior, tranziția spre viața independentă. Fiecare copil pe care l-am salvat din mediul instituțional a fost încă un motiv să închidem mai multe orfelinate și să aducem cît mai mulți dintre acești copii în medii familiale.
Vorbiți-ne despre Centrul de formare de la Baia Mare.
Centrul de Formare Profesională din Baia Mare a devenit un Centru Regional pentru Europa Centrală și de Sud, în reforma sistemică în asistența socială și protecția copilului. De aici, coordonăm programele naționale de dezinstituționalizare și reformă de macrosistem pentru țări precum Bulgaria, Bosnia & Herțegovina, Republica Moldova, Regiunea Transnistreană sau Grecia. Acum e un centru de cercetare și inovare în reforme de asistență și protecție socială a copilului și familiei, relevant la nivel global.
a consemnat Sever VOINESCU