„Poți manipula în orice formă: text, audio, video, realitate virtuală, ce vrei tu“ - un interviu cu Cristian DELCEA, jurnalist

Înainte de Recorder ați lucrat în presa, să-i zicem, mainstream. Cum v-ați simțit acolo ca jurnalist?

Un ziarist care vorbește despre el însuși pică într-o poziție destul de ridicolă, dar asta e… Înainte de Recorder am lucrat în două redacții mari de presă scrisă: Evenimentul zilei și Adevărul. Titlurile astea două acoperă o perioadă de zece ani din viața mea profesională și nu m-am simțit mereu la fel. Am fost, pe rînd, speriat, dezamăgit, obosit, fericit, nefericit, hotărît să mut munții, furios și așa mai departe. Pe măsură ce trece timpul și se tot perindă oamenii printr-o redacție, relația ta cu locul respectiv se schimbă. La început ești „puștiule“, apoi ți se spune pe nume și într-o zi te trezești că un student venit în practică îți vorbește cu dumneavoastră. Trece timpul și tot acumulezi, devii mai curajos, apare și entuziasmul, apoi determinarea și, poate, dacă ești mai impulsiv, ajungi la un moment dat să dai cu pumnul în masă la ședința de sumar. Totuși, n-am plecat de la Adevărul, în 2017, din frustrare. Aveam 32 de ani, petrecusem vreo opt ani acolo și începea să devină comod. Comoditatea omului care merge agale și pierde trenul. Am plecat împreună cu „colegul meu de bancă“, Mihai Voinea, și pe drum ne-am întîlnit cu Răzvan Ionescu și cu Andrei Crăciun, doi ziariști care petrecuseră și ei ani buni la Evz și la Adevărul. Cînd ne-am hotărît să facem Recorder, am avut în minte aceste idei principale: să pornim de la zero un titlu de presă care să creeze o mică revoluție în breaslă și să fie un loc de muncă la care să venim cu bucurie. În ceea ce privește presa „mainstream“… nu e totul mainstream în presă? Cînd pui mîna să scrii la ziar (indiferent de forma pe care o capătă) înseamnă că vrei să te citească cît mai mulți oameni, vrei să fii mainstream, nu?

Recorder este un proiect jurnalistic independent care a pornit și de la cîteva dintre ideile pe care le-ați avut la Adevărul, în special cele legate de video content. Pînă la urmă, ce credeți: în presa de astăzi, imaginea e mai puternică decît cuvîntul scris?

Nu cred că un stil jurnalistic îl bate pe altul. La Recorder, după ce alegem un subiect, ne gîndim la un singur lucru: cum să-l producem astfel încît să fie cît mai accesibil pentru oameni. Dacă mesajul se duce mai bine în scris, scriem. Dacă reportajul video transmite mai mult, facem reportaj video. Dacă o infografie explică mai bine o temă greu de înțeles, atunci facem o infografie. Recorder are o componentă însemnată de conținut video, dar nu am vrea să fie perceput neapărat ca „un site de video“. Sînt multe materiale de care sîntem mîndri și care nu conțin nici o secvență video. Pe scurt, chestia asta cu video nu e o modă sau o toană de-a noastră. E o formă de respect față de meseria asta, care îți dă astăzi atît de multe resurse și moduri de exprimare.

Mai avem jurnaliști adevărați în România? Sau doar oameni care își dau cu părerea? Mai există fapte în presă sau doar interpretări ale faptelor?

Există jurnaliști de news, interpreți ai faptelor, există data journalism, există echipe de investigații. Fiecare are rolul său. Există, încă, mult jurnalism bun în România. Din păcate, jurnalismul ăsta de calitate se concentrează în București și în marile orașe. Calamitatea din presă se petrece în județele slab dezvoltate, unde partidele și-au cumpărat redacții și le folosesc strict pentru propagandă. Sînt județe întregi în care nu găsești picior de jurnalist în adevăratul sens al cuvîntului. Acum cîteva săptămîni am fost cu cîțiva colegi într-o deplasare mai lungă și, la un moment dat, cînd treceam cu mașina printr-un oraș, am scornit împreună această idee: cum ar fi să ne mutăm redacția, la fiecare șase luni, în cîte o reședință de județ și să ne năpustim cu toate puterile noastre jurnalistice asupra autorităților de acolo. Ar fi un test interesant. S-ar putea să facem, la un moment dat, chestia asta.

Reportajele voastre video au un stil, o marcă, se bazează pe observație, mai puțin pe interpretare. V-ați gîndit de la bun început la un concept sau el a venit de la sine? Cît de complicat este să nu „explici“ lucrurile pe care le vezi?

Marca asta vine din structura noastră de jurnaliști de presă scrisă. Un jurnalist de presă scrisă e obișnuit să observe și să scrie. Noi, practic, asta facem și acum, numai că scrisul a devenit montaj. Așadar, a fost o transformare firească: nu puteam să facem altfel, n-aveam armele jurnalistului de televiziune care se plimbă în tandem cu cameramanul și povestește realitatea. Din acest… hai să-i spunem handicap s-a născut stilul observațional de care vorbești. Ceea ce Recorder aduce în plus sînt atenția la detalii și combinația de filmare/montaj care-i dă privitorului sentimentul că ia parte la eveniment. Unui om care simte că e acolo nu trebuie să-i mai explici prea multe. Pe de altă parte, după doi ani, tipul de conținut pe care-l produce Recorder începe să se diversifice. Investigațiile pe care le-a făcut Alex Nedea nu sînt niște filmări observaționale. Documentarul „Nu e nimeni acasă“ pe care l-au făcut Andrei Udișteanu și David Muntean nu e nici el observațional. Așadar, nu sîntem adepții fideli ai unui stil. Încercăm de fiecare dată – revin la ideea asta – să producem materiale care să ajungă la public în cea mai bună formă.

Pe de altă parte, atunci cînd ai de-a face cu imaginea poți manipula ușor prin montaj. Ați simțit pericolul acesta, ați încercat să-l evitați sau e bine la un moment dat să mizezi pe emoția publicului?

Poți manipula în orice formă: text, audio, video, realitate virtuală, ce vrei tu. Așa că, fie că vorbim de o gașcă de ­vloggeri sau de niște pensionari care fac revista ofițerilor în rezervă, suspiciunile de manipulare ar trebui să fie la fel de mari. Noi am cîștigat încrederea publicului prin materialele pe care le-am publicat și asta este cea mai importantă avere care se află în redacția Recorder. Oamenii se uită la materialele noastre nu pentru că n-au ce vedea pe YouTube, ci pentru că știu că la Recorder găsesc lucruri adevărate, interesante și uneori emoționante. Emoția nu înseamnă, însă, telenovelă. La unul din ultimele noastre materiale am primit foarte multe mesaje care începeau cu „Bă, oameni buni, m-ați făcut să plîng…“. Era un reportaj video despre românii plecați la muncă în străinătate în urmă cu 10-20-30 de ani și care se regăseau acum în marginea unui meci de fotbal. Faptul că privitorii au fost mișcați de acele imagini înseamnă că au înțeles cu adevărat drama generațiilor afectate de exodul românesc. E o emoție încărcată de informație, dacă vrei. Simțim și ne bucură că oamenii au reacții după ce văd ceva pe Recorder. Dar pe mine mă bucură mai mult, de exemplu, cînd dau nas în nas cu cîte un politician și-i văd privirea încurcată. Am observat de multe ori privirea asta: „Aoleu, sînt și ăștia p-aici…“. Pare că-i încurcăm planul. Și am văzut la unii dintre ei – campioni ai demagogiei și-ai populismului – pași făcuți înapoi: mai puțin bîlci, mai puține pupături pe ulițele satelor, mai puțini bani cheltuiți pe dezmățuri electorale. Pot părea mici vanități de reporteraș de teren, dar pînă la urmă așa trebuie să fie relația asta, că nu degeaba îi zice „cîinele de pază al democrației“.

Ce veți face cînd România va deveni o țară „normală“, fără presiuni asupra Justiției, cu oameni decenți și corecți? (Dacă vă puteți imagina o astfel de utopie…) Ce veți mai filma?

Atunci cînd politicienii vor fi decenți și corecți, ei vor fi, de fapt, o oglindă a societății, iar presa nu va rămîne în afara acestui peisaj idilic. Dar, da, e o utopie și nu merită să zăbovim prea mult asupra ei. Nu cred că în timpul vieților noastre vom trăi într-o Elveție. Și dacă totuși se va întîmpla, nu te neliniști, avem o listă lungă de subiecte care n-au legătură cu asuprirea Justiției.

Ce urmează în materie de content jurnalistic? În contextul în care în zilele noastre toată lumea pe Internet livrează și creează conținut? Mai există repere, voci, o autoritate?

Habar nu am cum va evolua presa în lume. În România, în schimb, cred că am depistat, în ultimii ani, o mare nevoie a oamenilor: explicarea informației. Sînt prea puțini ziariști care au răbdarea și capacitatea de a explica o informație în mod clar și succint. Am vorbit în ultimii ani atît de mult de Justiție și s-a înțeles atît de puțin, nu explicăm cum sînt cheltuiți banii publici, nu le spunem oamenilor ce drepturi au în raport cu primăria din comuna lor și așa mai departe. În redacția Recorder avem, uneori, remușcări și încercăm să facem ceva în sensul ăsta. Sper să reușim. Toate astea nu se încadrează, însă, la capitolul „next“, next în materie de presă. Noi trebuie, de fapt, să ne întoarcem la ceea ce am uitat să facem: să vorbim pe limba oamenilor care ne urmăresc.

Cristian Delcea este jurnalist la recorder.ro.

a consemnat Adina POPESCU