Post-mortem

Cine era Bulă? "Bulă era un erou naţional în regimul comunist!", zice administratorul, fost arhitect, galant, veşnic îmbrăcat la costum, cînd merge la Mega Image, la cumpărături, doar că mereu smocuri din părul alb de pe piept se prind în nasturii cămăşii impecabile şi se iţesc afară. "Aiurea, era prostul satului!" se bagă în vorbă femeia de serviciu, peste 50, nas turtit, bărbat beţiv declarat, dar nici ea nu se dă în lături de la o bere, dacă îi faci cinste. "De fapt altfel stă treaba!", explică moşuleţul de la opt care îşi făcea cruci peste cruci la ultimele alegeri să iasă Năstase şi uite că n-a ieşit şi a supravieţuit cataclismului. "El doar făcea pe prostul, pentru că nu voia să pară mai deştept decît toţi ăilalţi". "Asta era o treabă subversivă", zice din nou arhitectul-pensionar. "Nu ştii bancul ăla cu învăţătoarea care întreabă în clasă: ŤVouă, copii, ce vă lipseşte acasă?». Unu' spune zahăr, altu' lemne de foc pentru iarnă, iar Bulă, două degete sus: ŤNouă nu ne lipseşte nimic!». ŤCum aşa, Bulă? Chiar nimic?». Iar Bulă răspunde: ŤPăi, a venit aseară acasă soră-mea şi le-a zis a lor mei că e gravidă, iar tata, cică, asta ne mai lipsea!»... adică era cu şopîrle! Bancurile cu Bulă nu se ziceau oriunde şi oricînd... doar la ureche: ŤHai să-ţi zic unul cu Bulă!»." Să înţeleg că Bulă era disident? "A... nu neapărat!", intervine soţia moşuleţului fan Năstase, cea care de regulă trage cu ochiul în pungile cu Mega Image ale celor care intră în bloc. "Păi, din cîte îmi amintesc eu, a apărut şi în revista Săptămîna, la Faptul Divers, ce mai zice Bulă, ba chiar şi-n România liberă dă pă vremea aia, dacă nu mă înşel!". Aha, deci ieşise din ilegalitate! "Interesant e faptul că odată cu Bulă a apărut şi Ştrulă... adică Bulă în varianta evreiască, ca să fie corect pentru toată lumea, pentru că Bulă era român şi nu le-a convenit lor!", zice şi un bătrînel impozant, cu ochelari cu rame aurite, care nici măcar nu stă la noi în bloc, dar o tot freacă pe aici, căci a fost administrator acum şase ani, din nefericire doar un mandat. "Nu, faci o confuzie!", îl contrazice administratorul. "Era Bulă şi mai erau Iţic şi Ştrul... şi Radio Erevan... asta-i altă poveste! Iţic şi Ştrul erau mai implicaţi politic pentru că vroiau să plece în Israel!". Rîde. "ŤSă se plimbe cu bărcuţa, Ceauşescu cu Lenuţa!» Io una de asta îmi amintesc de Bulă, la şcoală, că zicea o poezie!", rîde şi femeia de serviciu, cărînd un tomberon, pentru că azi e joi şi vine "Gunoiu'". "Ei, lasă!", o întrerupe administratorul din voioşia sa matinală. "Bancurile cu Ceauşescu erau altele, iar Bulă nu era amestecat în ele!" Cum arăta Bulă? "Nu cred că avea vreo vîrstă anume!", îşi dă cu părerea din nou administratorul. "Adică era şi Bulă adult şi Bulă copil", îl completează bătrînelul de la opt. Era gras? Avea mustaţă? Era chel? Nimeni nu ştie. Eu, în schimb, l-am cunoscut pe Bulă alive , pe cocoşul Bulă, din comuna Rucăr, mai exact din ograda unui vicepreşedinte al noului partid comunist sau cam aşa ceva care avea toată colecţia Scînteia în podul casei. Îndrăgea animalele domestice, dintre care cocoşelul cel roşu, Bulă, era preferatul său. Îl botezase aşa din nostalgie. Amintirile sale suave legate de statul comunist nu aveau pentru el nici o valoare fără prezenţa "masculină" a cocoşului Bulă în poiată, deşi bătrînul curcan fusese singurul care "prinsese" regimul. În viziunea sa, Bulă reprezenta acel secretar de partid cam cîrcotaş, cam zeflemitor, care mănîncă cam mult (drept dovadă, cocoşelul epuiza destul de repede grăunţele din poiată, dar şi găinile!), un pic leneş, defecte "umane" pe care le corijează, în timp şi cu răbdare, statul comunist. Povestea "cu cocoşul roşu" nu le-am mai spus-o interlocutorilor mei, de pe băncile primăvăratice din faţa scării de bloc. De ce a murit Bulă? "Da' chiar, n-am mai auzit bancuri cu Bulă după revoluţie!", realizează femeia de serviciu, după ce pune tomberonul gol la locul lui. "Păi, era normal să nu mai fie!" zice administratorul. "După revoluţie, am putut să spunem orice pe stradă... ce sens mai avea Bulă?!". "Deşi în politica asta de-acuma sînt o grămadă de Bulă, dar nimeni nu le mai spune pe nume!", zice şi bătrînelul de la opt. Adică Bulă era un fel de agent undercover al libertăţii de expresie? "Cam aşa ceva! Probabil că Bulă n-ar mai putea să ne mai zică acuma ceva nou... nu mai are ce... pen'că ştim tot!", spune şi bătrînelul cu ochelari, care e bine informat. De ce a murit Bulă? Pentru că voi, dragi locatari şi proprietari ai blocului 21A, l-aţi abandonat! Pentru că a venit timpul ca, de cînd înfrunzeşte gardul viu şi pînă cînd primul crivăţ al iernii spulberă pet-urile şi pungile cu Mega Image din parcare, să staţi pe băncile donate vouă, de Primăria Sectorului 2, în faţa scării de bloc şi să comentaţi. De ce tînărul acela nepoliticos de la trei şi-a luat Logan, de ce domnişoara doctor de la şase trăieşte atît de bine din şpagă încît şi-a renovat integral garsoniera, de ce unii pleacă şi alţii vin, de ce arabi la şapte, de unde au unii atîţia bani ca să cumpere carne, lapte, ouă de la supermarket, de ce iubiţii fetelor de la parter sparg la răstimpuri geamul uşii de la intrare, veşnic încuiată, pentru că voi decideţi că nu avem nevoie de un interfon. Printre atîtea de ce-uri un personaj destul de tranşant, dar poate prea vorbăreţ, ca Bulă, nu-şi mai are locul. Iar imaginea voastră despre el este identică cu cea a unui vecin care s-a mutat odată cu voi, singur, într-o garsioneră, în anii '80, "a ştiut să se descurce" prin relaţii & pile pentru a supravieţui, după revoluţie şi-a pierdut aplombul, l-a votat pe Iliescu, apoi pe Constantinescu pentru că l-au convins nepoţii, după care pe Năstase, a îmbătrînit treptat şi urît. L-aţi găsit mort, într-o dimineaţă, în garsonieră, după ce aţi spart uşa. "S-a dus şi Bulă ăsta, Dumnezeu să-l ierte... deh, era bătrîn!", aţi spus şi aţi aprins clasica şi lugubra lumînare de pe palier.